La antipodul extrem si inghetat al structurilor baroniale care au impânzit tara de satrapii uninominale pe vremea guvernarii social-democratilor, oligarhia vitezista si minimala a liberalilor contemporani interpreteaza o partitura infinit mai perversa si rebela. Debordând de silentioase viclesuguri oneroase, ea a monopolizat instinctual constiinta critica, asa cum iei in primire sacosele cu bunuri de larg consum la iesirea din supermarket. Anatomia hidoasa e aceea a tumorii administrative maligne: odata operata chirurgical ea doar pare ca bate in retragere, pentru ca in secunda urmatoare sa revina mai vârtos si mai mortal ca niciodata. La suprafata, epiderma edilitara bacauana respira aerul aparent si poluat al democratiei sinceritatii, atât de inimos predicata – la televizorul de la butoniera – de primarul Stavarache. In profunzime, puroiul se acumuleaza inspaimântator, intr-o nebanuita retea de tentacule subterane ultrainveninate care, fara indoiala, vor erupe in primii doi ani ai noului mandat. De câstigat pare ca a facut-o cel care si-a dorit mai mult victoria, chiar daca Stavarache lasa adeseori impresia izbitoare ca nu crede in propriile forte nici macar in ceasul al doisprezecelea, suspectând la tot pasul, chiar si-n propriul partid, cabalele politice care, deocamdata, bat pasul pe loc. Problema e, din ce in ce mai evidenta, ca la Bacau prea putini candidati si-au dorit, de fapt, victoria si odata cu ea corvoada profitabila a pozitiei de edil sef. De aceasta violenta reprimata care bubuie necontrolat si imprevizibil mi-e cel mai teama. Ma sperie zâmbetele “lapusniene” ale edilului in curs de “intronizare”; ma sperie “capuseria” de lux gradinarita si cladita, vreme de patru ani imprejurul fotoliului edilitar; ma ingrozeste foamea flegmatica a unor indivizi scoliti la scoala de arte si meserii a unei ideologii politice preluata din mers, ca trenurile in care te urci din fuga pentru ca ai intârziat. Câteodata, foamea e un pretext politic suficient. Acum, acel câteodata a sosit.
Lucian BOGDANEL