Intre Purgatoriu si Infern

„Voi ce intrati, lasati orice speranta”, spune Dante Alighieri, in Infernul. Indemnul este potrivit si bacauanilor ce calca pragul spitalelor. Clinicile de stat, mizerabilele spitale, sunt unele din putinele vestigii comuniste ramase nedarâmate de furia „capitalista”. Mai greu de privatizat, deoarece sunt pline de bolnavi, de mizerie dar si de interese legate de banul public, spitalele românesti arata mai rau de la o zi la alta. Nu mai mira pe nimeni ca la Spitalul Judetean, la diferite sectii stau câte doi in pat, indiferent de sex, uneori si de boala. Ingramaditi in sordidele paturi de suferinta, coplesiti de propria saracie, care ii sapa mai rau ca boala, bolnavii mai au de suportat de multe ori marginalizarea pe motiv de spaga. Putinele cadre medicale ramase in spitalele noastre, rarite si inraite de plecarile colegilor peste granite, au inteles ca si la noi se poate face un ban bun. La fel ca preotul, care ia si de la morti si de la vii. Vindecatorii de altadata, conform unor precepte medicale de baza, de prin vremea lui Hipocrat au inteles ca nu poti vindeca trupul fara a vindeca sufletul. Cele doua merg impreuna, intru sanatate si boala. Si abia apoi acceptau plata. Cine intra in spitalele din Bacau, risca imbolnaviri in plus. Supraaglomerate, lipsite de un plan investitional, de o strategie care sa acopere nevoia de dotari in pas cu vremurile, spitalele au devenit veritabile sali de asteptare. Unii asteapta ultimul tren, altii mai au de platit un bilet sau de dormit in propria urina. Bolnavii isi amintesc, in suferinta lor, de anii lungi in care au platit impozit pentru asigurarea sanatatii, de anii de munca, care le-au adus de cele mai multe ori o pensie mizera. La fel de bolnavi ca statul care i-a creat, care ii reprezinta si le apara interesele, in delirul lor, românii isi injura de câte ori au ocazia tara, pe care odata o cântau in versuri. In Italia lui Dante, cei plecati la munca, dupa „purgatoriul „muncii inrobitoare, gasesc acasa, la cei saraci din România, Infernul: „Suntem ajunsi într-a durerii tara/ cu chinuite suflete apuse ce si-au pierdut a mintii lor comoara.” (Cântul III,- 3-16) Mircea MERTICARIU