Generatia mea inca mai putea pretinde ceva poeziei, inca mai putea face recurs la memoria boemei. Acest scenariu vechi si nostalgic purta numele de copilarie si-n amintirile noastre inca-l mai poarta. Retrospectiva sumara a faptelor reflecta un bogat inventar de intâmplari: fotbalul din spatele blocului, spartul geamurilor vecinilor, julituri, capete sparte, mâncatul fructelor fara spalarea lor prealabila, prima tigara, a doua tigara, intâiul sarut etc. Generatia mea inca mai asculta ceva vechi si placut urechilor de oriunde: muzica. De curând m-am odihnit in Parcul Trandafirilor. Zarva mare: copii, tânara generatie, valul din urma, viitorul. Masinizare. Vocabularul copiilor de acum nu mai seamana cu ce stiam, cu ce-mi era, intr-un fel, cunoscut. Tipete, coduri, coduri rosii, portocalii, inamici, roboti, alieni, lasere, impuscaturi, teleportari, masacre, moarte. Carnagiul verbal reflecta anomalia timpurie a urmasilor nostri. Dopati in Mc Do-uri, privati de iubirea si caldura distinctiva a caminului familial, copiii intretin o relatie pasagera si selectiva cu realitatea. Ca si parintii – virtuozi ai traitului prin delegatie – copii s-au obisnuit sa se intovaraseasca cu fictiunea. Intr-o parte, utopia sinistra a carierei, invidia aspra, uzurparea concurentei, viciul devenit necesitate de prim rang, obscenitatea publica, cearta si – in final – dezmembrarea familiei; in cealalta parte, retardul vesel si locuirea in calculator, tele-traitul, fire-wall-uri, strategii, command & conquer, shotere, grohaieli si horcaieli etc. Armele conventionale si ludice au fost inlocuite. Tevile cu cornete de odinioara au ruginit in suflul explozibilului virtual. Dar cine va râde la urma? Nimeni. De aici, rata mortalitatii in scoli (ce se intâmpla prin State se va intâmpla si pe la noi), ultra-violenta infantila – in lipsa de mitraliere sau pistoale, elevii nostri isi rezolva diferendele cu scaunele si mesele; si o severa alienare contagioasa care ne va inghiti pe toti. Oare asta sa ne fie sfârsitul? Lucian BOGDANEL