Un partid izolat

Poate ca miza maririi salariilor – acest sinucigas salt in gol de la inaltimea unei cresteri economice de doar 9 la suta – n-are alta menire decât (re)consolidarea pozitiei presedintelui in raport cu partidul pe care-l tuteleaza inca autoritar. Cu un viitor Executiv gata subrezit, pregatit sa intre in moarte institutionala clinica, presedintele ar aparea, din nou, ca un salvator asteptat si, in ultima instanta, necesar. La anul avem prezidentialele, iar jocul de suma nula impus de locatarul Cotrocenilor vizeaza, in primul rând, propriul partid care, aidoma prestatiei neimplinite de la locale, trebuie pastrat sub aceeasi zodie a handicapului electoral: oamenii din partid trebuie sa stie ca PDL e o anexa “politizata” a sefului de trib, Basescu; ca cel din urma se descurca si singur, in timp ce primul da ortul popii fara oxigenul politic indus de la Cotroceni prin tuburi si canale suparator de vizibile. Ca orice “serif” de stat cu o oarecare vocatie a flerului, Basescu nu se va lasa devorat de propria creatie politica. Ba, dimpotriva, va fi capabil ca, la momentul oportun, sa-si tortureze “echipajul” servindu-i, pe tava, coletul unei guvernari dorite asiduu, dimpreuna cu o nesfârsita lista de crize si deficite curente. Paradoxal, sacrificiul ramâne o lectie politica pe care cei din PDL nu au invatat-o inca. Insa comportamentul trivial al presedintelui, invocat adeseori de presa, nu e suficient pentru a explica, pâna la capat, riscanta sa politica aventuriera, ale carei principii functionale sunt ricoseul si carambolul. Nu poti nutri pretentii democratice atunci când confunzi Parlamentul cu cazinoul si Constitutia cu bila de la ruleta. Dupa care incerci sa te simti comod in compania “mafiotilor 322” când, promulgând o marire de salarii nefundamentata bugetar, nu faci decât sa-l “asasinezi” pe Tariceanu cu mâna si acceptul celor care, odinioara, ti-au vrut capul cu orice pret. Faptul ca asa-zisa coalitie anti-Basescu a izolat PDL in Parlament si-n teritoriu – a se vedea maniera in care au fost trasate colegiile uninominale – nu face decât sa ateste falimentul politicii interne conflictuale promovata de presedinte. Poate ca partidul prezidential se pricepe exemplar sa manipuleze umorile electoratului; poate ca acelasi partid este expert in ingineria emotiilor. Dar, privite prin lupa aburita a rezultatului de la locale, parlamentarele se anunta o afacere delicata. Umflat ca o gogoasa aruncata in uleiul incins, PDL nu a avut, sau nu si-a facut timp, pentru ameliorarea deficitului de resursa umana cu care se confrunta. Politica de cadre e, in continuare, un aberant tabu intern. Acum, se cauta solutii “valabile” in lumea sportivilor de performanta sau a cântaretilor. Oare de ce toata lumea politica, dar absolut toata, cu exceptia lui Becali si-a lui Vadim, spune pas aliantelor politice cu PDL? O fi capiat cu totii? Sau asistam la verificarea formulei potrivit careia când 322 iti spun ca te-ai imbatat, trebuie sa mergi obligatoriu la culcare? Prin razboi, conflictul devine profitabil, generând asa-numita “economie de razboi”, una care iese de sub incidenta stricta a normelor fiscale. O rafuiala politica “parohiala”, intinsa parca la infinit, nu poate fi, in contextul geopolitic actual, decât falimentara. Ma-ntreb, de pe acum, ce parte a societatii românesti va suporta costisitoarea nota de plata? Oricum, când semeni vânt nu poti decât sa culegi furtuna.
Lucian BOGDANEL