NabucoBase, focar de infectie politica

Pedeliştii vor zbiera, iarăşi, din toţi rărunchii: PSD va vota, cot la cot cu ei, împotriva ordonanţei de urgenţă care pune capac măririi salariale promisă dăscălilor, dar nu va vota împotriva guvernului, detaşându-se în acest fel de moţiunea de cenzură depusă de partidul lui Boc. Vom auzi, din nou, arhicunoscutul „cor al sclavilor” portocalii interpretând, monoton, aria dictată de la Cotroceni de şeful Nabucobăse: PSD conduce, de fapt, ţara prin intermediul PNL. Să aşteptăm sau, mai curând, să ne odihnim. Încercarea democraţilor de a demoniza o banalitate democratică – anume, negocierea, respectiv compromisul politic – este, înainte de orice, prefaţa apropiatei înfrângeri electorale a PDL. Cel puţin, aşa cred că apar în ochii lumii ridicolele „sforţări” guralive ale oamenilor lui Boc. Scos din jocul politic democratic, PDL s-a aliat cu PRM pentru a arăta votanţilor că partidul e apt să facă alianţe. Chiar dacă electoratul orfan al PRM trebuie compătimit şi, ulterior, confiscat de Băsescu, în condiţiile în care partidul Tribunului va eşua în tentativa de a intra în Parlament după alegerile generale, pedeliştii n-au ales tocmai bine partenerul de concubinaj temporar. Când eşti izolat politic şi te „acuplezi” preelectoral cu un alt partid la fel de izolat putem vorbi, deja, de-o cauză comună: cea a singurătăţii politice în doi. Pe de altă parte, guvernul liberal achită acum costisitoarea poliţă a duplicităţii şi inconsecvenţei sale exemplare. Când cu PSD, când cu PDL, Tăriceanu şi acoliţii săi cei mai vocalici au navigat, în permanenţă, cu fundul în două luntrii. Băsescu însuşi a realizat că instigarea societăţii la „grevă generală” şi la revoltă împotriva guvernului este o afacere contraproductivă. Capitalul electoral pe care l-ar dobândi preşedintele în perspectiva alegerilor prezidenţiale de la anul ar fi nesemnificativ. Pierderile, dimpotrivă, ar conta enorm. De aceea, şeful statului a revenit încercând să impună profesorilor şi funcţionarilor din administraţia publică un armistiţiu. Asistăm însă la începutul unei poveşti al cărei deznodământ, posibil dramatic, se va consuma în 2009 si nu acum. Băsescu a dat înapoi ştiind că electoratul tinde să-l perceapă, din ce în ce mai clar, drept veşnicul focar de scandaluri politice. El pozează, lacrimogen, în împăciuitorul de seviciu al ţării: prestaţia actoricească este neconcludentă, iar impresia generală este că preşedintele îmbracă o haină deja uzată, care nu-i mai vine ca altădată. Logica strict conflictuală în baza căreia Băsescu îşi concepe destinul politic începe să aducă mai multe pierderi decât beneficii. Preşedintele nici măcar nu întrevede un posibil contracandidat la şefia statului. Orbirea este prima condiţie a prăbuşirii politice. Aşa cum remarca un lider social-democrat, PSD nu trebuie să propună drept candidat la preşedinţie o „sosie” băsesciană. Ci, contrar uzanţelor politice actuale, să avanseze un nume situat la antipodul proastelor năravuri prezidenţiale. Poate fi, şi aceasta, una din reţetele politice care trebuie încercată. Oricum, Băsescu este un mit politic care, vedem cu totii, se erodează aproape cu aceeaşi viteză cu care a fost creat.
Lucian BOGDĂNEL