M-am saturat de reforma

Intr-o tara ca a noastra, a mai vorbi despre reforma e ca si cum ai fluiera in biserica. Pacatuiesti. In 2004, societatea a pariat, la limita, pe un politician care propovaduia reformarea “sistemului ticalosit”. De fapt, suprimarea acestui sistem care, in afara câtorva nume vânturate recurent de presa, n-avea un continut bine precizat, o fizionomie clara, un contur oblu. Nici acum nu stim ce inseamna, concret, sintagma “sistem ticalosit”, mai cu seama ca pâna si cei care s-au pronuntat public impotriva acestuia par a fi una din partile componente ale ticaloseniei sistematizate. Personal, nu mai cred in reformarea clasei politice. Cel putin nu in termenii prescrisi pâna acum. Cred, de altfel, ca necesitatea schimbarii clasei politice este, inainte de toate, un imperativ al schimbarii societatii care “da” clasa politica susceptibila de a fi reformata. Când afirma ca-si doreste reformarea clasei politice, românul vrea sa spuna, de fapt, ca-si doreste reformarea societatii in intregul ei, ca poate n-ar dauna ca tara din care face parte sa aiba, la rândul ei, parte de un proiect de dezvoltare pe termen mediu sau lung. Românii, insa, nu afirma niciodata ca vor cu ardoare edificarea unei alte Românii sau, mai exact, unei altfel de Românii. Daca ar recunoaste aceasta dorinta, ei ar fi pusi in situatia ingrata de a recunoaste ca alcatuiesc un amestec neomogen, un conglomerat neproductiv, o “adunatura”, nu o societate cu valori si teluri comune. Tara sta mai mult pe loc si vina acestei anchiloze nu apartine, in exclusivitate, politicienilor. Acestia nu ne-au fost bagati pe gât cu forta. Poate ca undeva, la inceputul carierei lor, acesti politicieni ne semanau leit si se pierdeau cu usurinta intr-o multime cu semnalmente neutre. Nu trebuie sa le imputam politicienilor faptul ca, la un moment dat, au speculat mai bine ca noi o oportunitate ivita din senin sau au fructificat culoarul liber cascat in fata ochilor lor. Parlamentul ne deranjeaza pentru ca ne seamana iritant de mult. Ne recunoastem in fauna politica ce-l populeaza, ne confundam cu aceasta si aceasta nedorita confuzie aprinde in noi orgoliul celui care se pretinde imaculat din punct de vedere moral. Ne e rusine cu Parlamentul nostru asa cum iti este rusine cu ruda necioplita de la tara, care intra in salon cu bocancii plini de noroaie si baligi de tot felul. De aceea, Parlamentul are in ochii românilor o cota de incredere critica, desi e institutia despre care se spune ca-i reprezinta, democratic. Nu credem in alesi, desi ii consideram, cu o expresie devenita cliseu, posesia noastra: le spunem “alesii nostri”. De fapt, nu credem prea mult in noi insine. Ne suspectam si ne ascultam cu paharul lipit de perete sforaiturile din timpul somnului. Cu totii concedem necesitatea unei profilaxii. Dar leacul pare de negasit. In acest context oblic, solutia “radicala”, intrevazuta de simpatizantii dreptei politice ca “unica solutie” practicabila, e o invitatie la sinucidere. Nu poti amputa picioarele unui bolnav, pretinzând ca in acest fel, si numai in acest fel, el va putea alerga suta de metri in 10 secunde. Cel mult, ii poti crea un handicap suplimentar, un nou betesug incurabil. Nicaieri in lume amputarea picioarelor bonave nu simplifica ecuatia mersului sau pe cea a fugii. Insa tratarea bolii, in conformitate cu prescriptiile medicale avizate, poate duce la ameliorari spectaculoase. Poate chiar la vindecare. Daca vom ajunge sa vorbim vreodata despre o “reforma româneasca” eficienta, o vom face, neindoielnic, dupa prefaceri indelungate care vor costa rabdare si timp. România de dupa 30 noiembrie ar putea fi o tara reimprietenita cu ea insasi. In aceasta privinta, totul depinde de noi. Doar de noi. Tocmai de asta imi este frica.
Lucian BOGDANEL