Când vedem tribunele goale la competitiile de mare performanta, ne intrebam la ce mai sunt buni sportivii legitimati. Cui se adreseaza ei? Nu cumva au ramas in plus, ca simpli tolerati si intretinuti ai societatii românesti? Poate ca societatea a mers prea mult intr-o directie gresita in ceea ce priveste sportul, adica a privit prea mult si a dorit rezultatul cu orice pret. Spectatorul român merge si acum la un meci ca sa vada un scor pe placul sau, nu maiestrie, nu corectitudine, nu ambitie – adica nu-si insuseste exemplul personal pe care il da fiecare sportiv de performanta. Cu atât mai putin, aproape nimeni nu incearca sa faca sport, sa fie sanatos si in forma. Asta este mereu pentru altii, si nu-i bine deloc. Se intâmpla cam la fel cum multor oameni le place munca: adica ar privi fara sa se sature, la nesfârsit, cum trudesc altii din greu. Pe de alta parte, un profesionist e descurajant de greu de imitat, de aceea in demersul nostru de a apropia sportul de fiecare, am cautat un exemplu din popor. Si l-am gasit intr-unul dintre putinele petice de natura pe care le mai are Bacaul, pe Insula de Agrement. Dl. Martin Benchea-Joca ar fi un tip absolut obisnuit, daca n-ar avea pasiunea alergatului. El da un exemplu personal mai valoros decât al sportivilor legitimati: la 55 de ani, fara antrenor, fara sa forteze limite, respectând niste reguli accesibile oricui, face sport si se simte excelent spre binele familiei sale. Il consideram un mic simbol al sportului de masa… care nu exista in Bacau. O discutie cu Martin Benchea-Joca, un sportiv pur amator, releva unghiuri de vedere extrem de interesante.
„Aratau atât de frumosi…”
– De câti ani aveti pasiunea alergatului?
– Cred ca s-au facut vreo sase, dar sunt cu siguranta patru de când alerg zi de zi. Rar se intâmpla sa treaca 24 de ore fara alergare.
– Si cum de v-a venit ideea, asa, la a doua tinerete?
– Aici, in Izvoare, nu stau departe de dig. Mi-amintesc ca ma plimbam pe malul apei si ma uitam in zare, spre Insula. Am vazut odata, in amurg, un baiat si o fata alergând incet si parca la nesfârsit, departându-se fara sa ajunga undeva anume. Aratau atât de frumosi, incât imaginea asta mi-a ramas in minte. Am inceput si eu sa alerg, iar acum miscarea face parte din modul meu de viata. In tinerete am jucat fotbal, dar era total altceva fata de ceea ce fac acum.
– A fost un inceput greu, la 50 de ani?
– Am luat-o treptat, fara excese. Mai intâi, câteva sute de metri. Acum pot sa alerg ore in sir si ma simt extraordinar. Au fost oarecare dificultati ca familia mea sa se acomodeze cu programul pe care mi l-am facut; de asemenea, e mai dificil uneori sa-ti invingi jena fata de oamenii care comenteaza ca pe o ciudatenie faptul ca alergi. Dar au trecut toate, sunt cu pânzele sus.
Speranta in schimbare
– Are lumea prejudecati in privinta celor care alearga?
– Nu stiu daca toata lumea, dar ar fi imposibil sa nu gasesti câtiva care nu numai ca au, dar se si manifesta ca atare, facând poante proaste. Insa acestia pierd teren. Eu zic ca lumea se schimba si cred ca din ce in mai multi vor face miscare. Este necesar un impuls venit de undeva de sus, in privinta asta. Autoritatile ar trebui sa educe publicul sa faca sport, sa faca eforturi serioase in ideea asta. Fiecare om, fiecare familie in parte si tara intreaga n-ar avea decât de câstigat.
– In ce fel?
– Pai ar fi oamenii mult mai sanatosi, mai puternici si capabili de munca; ar dormi mai bine si ar fi mai putin nervosi. Credeti-ma, de când fac sport sunt altul. Aveam un cot care ma durea, acum este vindecat. Controalele medicale mi-au iesit foarte bine.
– Cu câti amatori de miscare va intersectati pe traseu?
– Pe Insula sunt câtiva, dintre care unul trecut de 70 de ani. Pe dig insa, aproape nimeni. Pe de o parte, e bine pentru mine, pe de alta parte as vrea sa fie malul plin de alergatori. Trebuie sa precizez ca de la mine de-acasa, ajung pe dig, alerg pâna la Amurco, iar de-acolo la Insula; fac câteva ture bune acolo, in ritm constant, dupa care strabat iarasi alergând câtiva kilometri pâna acasa. Sotia mea a calculat ca as alerga cam 30 de kilometri zilnic.
– Nu sunt cam multi pentru oamenii obisnuiti?
– Nu trebuie sa alerge toti asa mult. Dar sa faca fiecare ceva! Un pic de alergat, gimnastica, fotbal, tenis, chiar si mers pe jos sau cu bicicleta, orice in fiecare zi pentru macar jumatate de ora, dar sa nu stea. Sunt unii suferinzi, bolnavi, dar si ei ar fi in stare sa-si alcatuiasca un program de exercitii fizice conforme cu starea lor, având sfatul unui medic. Si nu le-ar face decât bine. Parintii ar trebui sa-si indrume copiii catre sport. Eu am facut asta, iar cei doi fii ai mei au practicat fotbal si atletism. Veti vedea in câtiva ani ca multi bacauani isi vor schimba atitudinea fata de sport, in sensul ca il vor practica ei insisi, la nivelul si in stilul ce li se potriveste.
Autostrada sportului
– Exista ceva ce va deranjeaza pe traseu?
– E o placere sa alergi pe Insula dimineata, când totul e curat si domneste linistea. Dar pâna la Insula sau dupa, spre Autogara, e jale.
– De ce?
– Din cauza mizeriei. Oamenii arunca gunoaie in apa si pe maluri. E teritoriul nimanui, unde fiecare face ce vrea, iar de obicei vrea ceva rau. Ar fi bine ca fiecare bacauan sa mearga macar o data prin aceste zone atât de vaste si de putin umblate.
– Ce efect ar avea asta?
– Poate unora li s-ar face rusine, iar oamenii cu putere de decizie ar trece la fapte.
– Ce fel de fapte?
– Sa faca ceva pentru binele obstesc. Este, de pilda, un vis pe care l-am prins din zbor. Ce-ati spune daca de la podul de la Serbanesti si pâna la CIC sa se amenajeze o pista doar pentru alergatori, poate si pentru copiii cu role? Cu copacei si tufisuri de o parte si de alta, cu cosuri de gunoi, banci de odihna din loc in loc, ba poate si niste aparate de gimnastica – scari, bare fixe si mai stiu eu ce. Si, neaparat, pe traseu ar trebui sa umble patrule de jandarmi, altfel aurolacii si golanii ar face un cosmar din aceasta autostrada a sanatatii si educatiei.
– N-ar fi mai simplu ca toata lumea sa alerge pe Insula?
– Si la Insula sunt mari probleme. Lacul e colmatat, malurile se dizolva in apa, pentru ca nu sunt betonate. Degradarea continua in ritm sustinut. Sigur, ar mai fi loc de inca doua insule artificiale, pentru o zona de agrement si de sport in masa fara egal in România. Dar totul costa. Multi bani, mult timp, prea putina initiativa… Fara un efort constient din partea tuturor bacauanilor, nici Insula nu va mai rezista multa vreme.
– Ati propus asta, cu „autostrada”, undeva?
– Unde? Cine ma ia pe mine in seama, mai ales daca e vorba de cheltuieli mari? Si e doar un vis al unui om obsnuit, v-am spus. Bine, poate nu-i o idee buna, poate ca sunt eu nebun. Dar as vrea sa se faca ceva in zona aia. Altceva decât balastiere, fabrici si depozite.
Ritmul trebuie mentinut
– Cât va veti mentine stilul acesta de viata?
– La cum ma simt, pare ca e ceva vesnic, ca nu voi muri niciodata.
– Nu va e teama ca e doar un vis?
– E un vis frumos. De aceea alerg in continuare, sa nu ma trezesc. N-are rost sa ispitesc soarta intorcându-ma la vechiul stil de viata.
– Nu vi se pare ca sunteti un fel de extremist, ca va indepartati de micile bucurii ale vietii?
– Nu renunt la micile bucurii, desi alcool n-am mai baut o picatura de patru ani si nici nu simt nevoia. Dar micile bucurii sunt de multe ori doar un pretext pentru persoanele comode, de a nu face nimic, de a nu intra intr-un alt ritm.
