Aberatia Tariceanu

Când toata lumea taie câte ceva (daca tot suntem in anticamera ignatului), soferii bacauani ameninta ca vor reteza “sfeclele” toropite de calcule ale diriguitorilor din administratia fiscala. Soferii au, ca noi toti, drepturi. Au, insa, si obligatii. Pentru drepturi, ies in strada si, dupa cum le e felul, blocheaza circulatia rutiera. Pentru obligatii, sunt “obligati” sa se ascunda dupa copac. Aberatia fiscala nasita in cea mai desavârsita mutenie si disperare de “contabilii” cabinetului Tariceanu are darul de-a irita si de-a scandaliza. Ea are, deopotriva, darul de-a vadi, in detaliu, saracia lucie a vistieriei nationale care, din lipsa de lichiditati, se imprumuta de zor, prin Ministerul Finantelor, de la vecini. Efectele juridice ale triplarii cuantumului taxei de poluare sunt aproape nule; cele materiale abunda. La mijloc si in culise, interesele clientelare ofera o motivatie pertinenta si suficienta in sustinerea demersului guvernamental. Efectele generale sunt doua: 1. masinile second-hand, unele dintre ele mai bune si mai trainice decât Loganurile de-acum traditionale, vor disparea incet, dar sigur, de pe piata; 2. vânzarile brute ale companiei Dacia nu vor creste. A doua teza e sustinuta solid de realitatea din teren. Daca românii au optat masiv pentru masini de o mie, doua, trei de euro, e clar ca n-au gologani pentru un Logan entry-level de 7000, la care putem adauga niscai dotari care costa alte 3000 de euro, pretul final situându-se in apropierea sumei de 10 mii de euro. Cu 10 mii de euro aduci si cinci masini bune din Vest. Pe de alta parte, asa-numita incurajare a industriei auto “nationale” e o datorie strict guvernamentala. In joc sunt mii de muncitori si, pe orizontala, zeci de mii de oameni care traiesc de pe urma muncitorimii respective. Se stie ca industria auto genereaza cele mai multe ramificatii economice pe orizontala. Am sprijinit, in paginile acestui ziar, orice lupta anti “taxa-aberanta-impusa-cu-forcepsul-de-guvernanti”. Este, evident, o masura definitorie, prin gradul ei de ambiguitate si arbitrar, a unui mandat guvernamental intreg. Insa nici cu o Românie prefacuta in cimitirul vesel al rablelor europene nu m-as simti foarte in regula. Cred ca muncitorimea de la Colibasi, dincolo de afinitatile ei politice si de numele si prenumele patronatului, merita o mâna guvernamentala intinsa. In chip de ajutor.
Lucian BOGDANEL