In cultura româneasca, Craciunul este un personaj aparte, cu trasaturi ambivalente: dispune de puteri miraculoase asemenea zeilor si eroilor din basme, dar si calitati si defecte omenesti. Ca personaj profan, Craciunul este un pastror batrân, cu barba alba, vecin cu Mos Ajun, care-i este frate mai mic. In crestinism, insa, Craciunul devine un personaj apocrif, nascut inaintea tuturor sfintilor, mai-marele peste ciobanii din satul in care s-a nascut Hristos; aici el dispunea de multe grajduri, cosare si târle pentru vite. O femeie soseste in sat pe neasteptate si bate la poarta lui Mos Ajun cerându-i adapost, caci i-a venit sorocul sa nasca. Acesta, sub pretextul ca este sarac, o indruma la fratele bogat, adica la Mos Craciun care, nestiind ca este Maica Domnului, o trimite sa nasca intr-un grajd; inospitalitate pusa pe seama unui motiv intemeiat, spune legenda, caci in aceste zile Mos Craciun asteapta vizita unui mare imparat. Totusi, din mila, Craciuneasa ajuta straina sa nasca, gest pedepsit aspru de catre Mos Craciun prin taierea mâinilor de la coate.
Aflând totsi ca in grajdul sau s-a nascut Domnul Hristos, Craciun se caieste si-i cere iertare lui Dumnezeu, devenind primul crestin, sfântul cel mai batrân din calendarul anului, sotul femeii care a mosit-o pe Maria.
Aceasta rasplata pare nefireasca si nemeritata; totusi omologarea lui Craciun cu divinitatea din legendele românesti releva un adevar istoric incontestabil: la aparitia crestinismului, Craciunul era un zeu atât de venerat de autohtoni, incât nu a putut fi exclus din Calendarul popular preexistent… Prin tot ce face, Craciun se opune sau impiedica nasterea pruncului Hristos, deoarece venirea lui presupune mai intâi plecarea (moartea) mosului invechit de zile.
Traditiile contemporane despre sfântul Craciun darnic si bun, incarcat cu daruri multe pentru copii, sunt printre putinele influente livresti patrnse in cultura populara de la Vest la Est si de la oras la sat.
Secventele rituale si ceremoniale de renovare a timpului la sarbatorile Craciunului formeaza un spectaculos scenariu magic din care, pe timpuri nu lipseau: Taiatul porcului, Prepararea alimentelor rituale, Deschiderea mormintelor, Asteptarea si ospatarea mortilor, Stingerea si aprinderea ritualica a luminilor si focurilor, ospetele si banchetele rituale, Elementele dionisiace, Strigarea peste sat, Deschiderea cerului, Arderea comorilor, Observatiile astronomice si previziunile meteorologice, Incercarea norocului, Alungarea spiritului mortilor, Ingroparea Craciunului sau a Anului Vechi, Vrajile si farmecele, Actele de divinatie etc.
Vorbind despre Craciun, gândul ne duce imediat la colinde, intelegând prin acestea acele texte ceremoniale care aduc la cunostinta lumii vestea nasterii lui Hristos, fiul lui Dumnezeu. In satul arhaic insa, obiceiul de a colinda era distribuit sub diferite forme si denumiri zonale, nu numai la Sarbatorile de iarna, ci de-a lungul intregului an al Calendarului popular pre-crestin. Colindatul se facea in grup, in ceata, ca entitate a comunitatii rurale care oficiaza prin cântec si joc zeul sau divinitatea celebrata la anumite date din an.
Denumirea colindelor are la origine verbul latin calare, adica a vesti.
Unele texte de colinde ne introduc intr-o lume mai putin familiara, vorbesc despre rituri ciudate si comunicând continuturi atemporale al caror sens nu ne mai este decât partial accesibil, dovedind astfel originea lor ancestrala; mesajele lor provin din adâncul unor straturi protocrestine, de aceea ele ne apar ca fiind ermetice, ezoterice, de neinteles; elementele agrare sunt nelipsite din colinde, insa ceva mai discret ca in Plugusorul de Anul Nou, care le celebreaza explicit.
Colindele, cu viziunea lor atemporala de vraja sarbatoreasca, mitica, au ceva de „dincolo de lume”, o incantatie care ne bucura sufletul si inima.
Ovidiu GENARU
