Fiecare cu Revoluţia lui

Se spune că a fost dirijată politic, că oamenii au fost instigaţi şi manipulaţi, că a fost o lovitură de stat a foştilor nomenclaturişti împotriva „conducătorului iubit”.După 20 de ani, vorbim cu sânge rece despre zecile de morţi, plângem încă o dată alături de familiile îndurerate şi căutăm iarăşi – a câta oară? – vinovaţii. Uităm însă să ne gândim la ce a însemnat acest eveniment pentru fiecare dintre noi. Cei care nu au fost pe străzi, nu şi-au pierdut părinţii sau fraţii şi nici nu s-au înscris în politică de vreo parte sau alta a baricadei. Românii au făcut Revoluţia pentru că au crezut în ea şi au simţit că pot face ceva. Că se schimbă ceva, la care poate participa fie care, cu mic, cu mare. Cei care au putut, au ieşit în stradă. Ceilalţi s-au pitit prin case, s -au zgribulit la televizor şi au trăit „Revoluţia” în stil propriu.
Revoluţia mea de elev în clasa I a avut loc la televizor. Unul mic, alb-negru, marca „Sport”, care avea nevoie periodic de o corec ţie, administrată indubitabil de palma grea a bunicului meu. Înţelegeam destul de vag ce se întâmpla: la un moment dat, priveam Biblioteca Universitară arzând, convinsă că e o plăsmuire a micului ecran. Apoi, m-am pomenit că trebuie să stau pe burtă, pe jos, privind la televizorul pus pe un scaun, în timp ce bunicul atârna pături în dreptul perdelelor. Bunica plângea în hohote când au venit acasă părinţii mei, care fuseseră, ca alte mii de oameni, la mitingul organizat. Erau agitaţi, iar tata parcă îşi pierduse un pantof, fugind când s-au auzit împuşcăturile. Ţin minte că în seara aceea nu s-au dus la ei acasă – erau navetişti, iar eu stăteam la bunici – pentru că s-au speriat de teroriştii de Drumul Taberei, care i-au întors din drum. Amintirile se completează, mai târziu, cu imagini din cimitirul Revoluţiei – noroaie, gropi neacoperite, sicrie desfăcute, morţi… Căutam numele unui cunoscut al mamei printre crucile de lemn umede şi reci. Îmi amintesc apoi de manifestaţiile studenţeşti, pe care le-am trăit din plin. Purtam mândră în piept un ecuson improvizat cu „pui de golan” şi zornăiam energic cheile atunci când mulţimea striga „Iliescu, ţi-a sunat ceasul!”.
Am învăţat pe dinafară „cântecele golanilor” şi am plâns la melodia „AEIOU”. „Dragul mamii, dragul mamii/ Tot e bine că vin banii/Şi poţi creşte copilaşi/Printre cei cu taţii laşi !”- sunt versuri din cauza cărora mi-am judecat părinţii, pentru că eram unul dintre aceia. Eu i-aş fi vrut mai activi, mai implicaţi, iar ei nu erau nici măcar eroi! Revoluţia mea a fost învăluită în arome de basm, avea luptători ai binelui, personaje negative şi cântece de vitejie. Îmi doream să lupt, să particip, să fiu măcar o bucăţică din acest eveniment, aşa că mi s-a părut normal ca ulterior să cânt din toţi rărunchii „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…”. Şi adevărul e că mă lăsam greu dusă din mijlocul oamenilor. Cred că fiecare dintre noi a simţit în acea perioadă înălţimea momentului şi l-a trăit ca atare. Fie că patrula înarmat, noaptea, în faţa uzinei sau păzea scara blocului blindată cu zăbrele, ori vindea la magazin „produse fără cartelă”. Să nu uităm că povestea noastră a început în decembrie…