Cum am ajuns sa nu-mi mai iubesc tara

Ne-a scris o cititoare a ziarului nostru. O scrisoare extrem de emotionanta venita de undeva, dintr-un colt al Europei. Am publicat-o exact asa cum a fost trimisa. Mi-am dat seama, inca o data, cat suntem de necajiti noi, romanii. Si de ce, mai ales tinerii, aleg calea strainatatii.

 „Eram copil cand am auzit ca parintii mei sunt ¨generatia de sacrificiu¨. Nu prea am inteles atunci mare lucru. Noua nu ne-a lipsit nimic. Cel putin asa credeam atunci pentru ca nu stiam ca pot exista atat de multe lucruri pe lume. Imediat dupa Revolutie, am aflat cate existau pe lume fara ca noi sa fi stiut si am inteles de ce mama spunea ca ¨vor fi de toate, dar nu vom avea bani sa cumparam¨. Am terminat scoala, m-am angajat ca sa am banii mei, sa-mi cumpar tot ce ma tenta pe mine la varsta aceea : jeansi, parfumuri, haine frumoase. Nimicuri, as spune acum, dar atunci erau fineturi. Am ajuns la varsta maritisului si ca tot omul am facut acest pas. Atunci, parca m-am trezit din visarea in care traiam si am inceput sa percep viata, asa cum e ea, cu tot cu necazuri, greutati si multe piedici. Prima, a fost cand m-am dus la banca, sa fac un credit imobiliar pentru ca vroiam si eu casa mea asa cum si parintii mei aveau casa lor. Mi s-a spus ca familia mea, cea nou constituita, pe care ¨statul o ocroteste¨, nu indeplineste cuantumul minim de venit pentru un asa credit. Nu intelegeam; eu lucram intr-o multinationala cu un salariu destul de maricel, iar sotul meu era profesor si avea salariul intreg, nu ca acum, diminuat. ¨Pe vremuri¨ imi povestea soacra-mea cum traiau ei cu trei rate: la casa, masina si mobila, iar eu acum nu indeplineam criteriile lor pentru a-mi lua casa mea. M-am resemnat si am inchiriat una. La scurta vreme a venit si vestea cea mare: am aflat ca voi avea un copil. Dupa ce am trecut de starea de beautitudine la aflarea vestii ca voi fi mama, am inceput sa calculez: pampersi, lapte praf, chirie, intretinere, mancare, doctor… si am vazut ca nu prea imi ieseau socotelile si m-am intrebat cum au reusit ai mei sa se descurce cu trei copii? ¨Erau altfel vremurile¨ am primit raspuns din partea mamei la intrebarea mea. Si am inteles de ce ai mei parinti, cand stateam la masa, mancau tot timpul aripile de la friptura de pui. ¨O sa ne descurcam noi¨, m-a incurajat sotul meu. Apoi a venit vremea sa merg la spital sa nasc. Atunci am inceput sa urasc sistemul. Priveam cu groaza saracia din spital si indolenta celor de acolo. Pana si femeia de serviciu trebuia platita ca sa-ti schimbe lenjeria de pe pat. De doctori nici nu mai spun. Desi mereu am avut un salariu mare si implicit contributiile mele la fondul de sanatate au fost mari, am avut parte de cel mai traumatizant moment din viata mea. Si sa nu va inchipuiti ca acela a fost nasterea. Nu. A fost groaza si amaraciunea gandului ca voi aduce pe lume un copil intr-un loc atat de mizer, si sarac, si corupt, si…Atunci mi-a incoltit in minte ideea de a pleca din tara. Pentru copilul meu, pentru o viata mai buna, mai civilizata. Dar n-am plecat. Buna, rea, era tara mea. Si a lui. ¨O sa ne descurcam¨, m-a incurajat sotul meu. Si asa a fost o perioada. La fel ca parintii nostri, am incercat sa-mi fac copilul sa nu simta greutatile vietii de roman. Pana cand, in tabara la Timisoara fiind, copilul meu s-a imbolnavit si a trebuit sa faca pentru prima data cunostinta cu sistemul sanitar si cu spitalul din Romania. Au fost cateva zile de cosmar, cu sute de telefoane date la medici si cu cele mai negre ganduri din toata viata mea. Singura mea consolare a fost faptul ca el, copilul meu, nu era singur acolo. Era cu Doamna invatatoare, care fara sa vrea, a aflat cum e sa stai pe un scaun, intr-un spital, cateva zile. Ii multumesc ca pentru un timp a fost mama pentru copilul meu! Apoi a venit criza… si-am inceput sa vad in jurul meu, oameni tot mai garboviti de greutati, mai batrani, mai bolnavi, mai saraci si ce-i drept, pe cativa, putini la numar, mai bogati, mai prosperi si iarasi m-am scarbit de tara mea. Si, dupa cum era de asteptat, am ramas si eu fara serviciu, iar sotul meu cu salariul diminuat, ca doar era profesor si de-acolo s-au gandit ai nostri sa faca economii la buget. Imi incoltise din nou in minte ideea de a pleca din tara. Aceasta hotarare radicala m-a ajutat sa o iau chiar Presedintele meu, care, chiar m-a indemnat sa plec din tara. Si l-am ascultat. Ca multi altii, am plecat din tara in care m-am nascut si am crescut. Am plecat din tara mea. Ma ingrozea gandul ca acolo, afara printre straini, voi fi doar o alta imigranta sau, mai rau, pentru compatriotii mei, voi fi doar ¨alta care a venit sa ne ia painea¨. Nu a fost asa. Norocul, inca odata, a fost de partea mea. Am inceput sa fiu apreciata si respectata asa cum eram odata in tara mea. Si-am inceput sa vad oameni care merg cu fruntea sus, care zambesc si care, cu siguranta, nu se gandesc nicio clipa cu grija la ziua de maine, la fel cu cei pe care ii vedeam pe strada mea, cand eram copil. Sunt norocoasa. Desi prestez o munca sub nivelul meu de pregatire, nu ma mai gandesc cu grija la viitor. Simt din nou acea siguranta pe care o aveam la inceputul vietii mele de roman adult. Povestind intr-o zi patronilor mei despre Romania, despre frumusetile ei, munte, mare, Delta, Dunarea la Cazane, castelul lui Dracula, m-au intrebat fascinati: ¨cum ti-ai descrie tara in trei cuvinte?¨ in clipa aceea mi-a disparut toata mandria de pe chip, am lasat privirea in pamant si am raspuns: ¨saraca tara bogata¨. Ei insa nu au inteles cuvintele mele. La vara imi iau familia definitiv aici, in noua mea casa. Iar Romania va fi o destinatie turistica si un prilej sa-mi revad familia si prietenii in vacante. Voi fi turist in tara mea. Cu tristete spun: ¨mi-am iubit tara¨.