Poate fi pedofilia tratată printr-o terapie?

Bruno Schrep semnează în ediţia din 9 octombrie a revistei germane Der Spiegel un articol în care prezintă programul desfăşurat în cadrul unui spital berlinez, program ce are ca scop realizarea unei terapii menite să oprească bărbaţii pedofili din a-şi duce la îndeplinirile impulsurile sexuale faţă de copii.

Ralf P. este un pedofil care se luptă pentru a rezista impulsurilor. Pentru el, simplul fapt de a trece printr-o staţie de autobuz reprezintă o încercare dificilă. Când fata îmbrăcată în haine subţiri, de vară, se aşează pe bancheta din faţa lui şi zâmbeşte, Ralf P. intră în panică. Inima începe să îi bată cu putere iar ritmul respiraţiei se accelerează.

El încearcă să privească în altă parte, însă nu reuşeşte şi priveşte fata cu insistenţă minute în şir, apoi se ridică brusc, coboară la prima staţie, chiar dacă este departe de destinaţia sa, şi începe să cutreiere străzile oraşului, fugind de el însuşi.

Ralf P. se găseÅŸte în asemenea situaÅ£ii frecvent – în restaurante, în lifturile complexelor comerciale, în supermarketuri. „De ce eu?” este întrebarea pe care ÅŸi-o pune el ori de câte ori i se întâmplă.

Fetele care îi trezesc asemenea sentimente sunt tinere, mult prea tinere, având 10 sau 11 ani: Ralf P. este pedofil. „ÃŽmi urăsc dorinÅ£ele”, mărturiseÅŸte el. „Impulsurile mele mă îngreÅ£oÅŸează. ÃŽnsă nu a abuzat niciodată de un copil”.

Ralf este un bărbat de peste 50 ani, care pare destul de prietenos şi perfect normal, nici o trăsătură ieşită din comun nu îl scoate în evidenţă faţă de cei din jur.

ÃŽn sala de aÅŸteptare a Spitalului Charité din Berlin îl aÅŸteaptă un chestionar pe care trebuie să îl completeze. Ralf P. face un efort pentru a răspunde tuturor întrebărilor, chiar ÅŸi celor care îi stârnesc ruÅŸinea. „Ce vârstă au partenerii sexuali cu care aveÅ£i fantezii?”, este una dintre întrebări, printre celelalte numărându-se: „Cum vă gândiÅ£i la propria sexualitate? Vă consideraÅ£i a fi pervers?”, „La ce vă gândiÅ£i când vă masturbaÅ£i?”

Ralf P. participă la un program de terapie numit „Prevenirea abuzurilor sexuale asupra copiilor”. Acest program este realizat de Institutul pentru Sexologie ÅŸi Medicină Sexuală din cadrul Spitalului Charité. ÃŽn spatele numelui straniu al programului se află o intenÅ£ie simplă: cea de a împiedica pedofilii să îşi pună în practică fanteziile privitoare la copii.

„Vă plac copiii mai mult decât aÅ£i dori?” – este sloganul unei campanii demarate cu scopul de a încuraja bărbaÅ£ii pedofili să participe la acest program. „Noi vă putem ajuta – gratuit ÅŸi confidenÅ£ial”, precizează afiÅŸele ÅŸi reclamele televizate din cadrul campaniei.

Programul desfăşurat în cadrul Spitalului Charité are menirea de a împiedica distrugerea multor vieţi. Puţine infracţiuni provoacă atât dezgust precum abuzarea copiilor; reputaţia vinovatului este distrusă rapid şi pentru totdeauna, iar puţine atacuri sunt mai dăunătoare pentru victime.
Statisticile prezintă cifre şocante.

Dosarele poliţiei germane înregistreză aproximativ 14.000 de cazuri de abuzări de copii pe an, însă număr real al acestora este cu mult mai mare. Sondajele de opinie indică faptul că 8,6 la sută dintre fetiţe şi 2,8 la sută dintre băieţi sunt abuzaţi sexual. Însă singurele cazuri care ajung pe prima pagină a ziarelor sunt cele dramatice, în care abuzul sexual este însoţit de crimă sau alte atrocităţi. Majoritatea cazurilor rămâne necunoscută.

Sinceritate completă

Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească bărbaţii ce participă la programul desfăşurat în Spitalul Charité sunt numeroase, cea mai importantă fiind aceea de a fi complet sinceri cu terapeuţii.

Persoane care ÅŸi-au păstrat preferinÅ£ele sexuale secrete timp de mulÅ£i ani, ascunzându-le de părinÅ£i, fraÅ£i, colegi ÅŸi chiar soÅ£ii, sunt acum nevoite să le recunoască în faÅ£a grupului de terapie: „Da, sunt pedofil”, trebuie ei să spună.

„Această încercare este un adevărat coÅŸmar pentru ei”, afirmă Christoph Joseph Ahlers, psihologul care coordonează proiectul, ocupându-se, în acelaÅŸi timp, de două dintre grupele de terapie. ÃŽnsă, explică el, nu pot fi obÅ£inute progrese dacă bărbaÅ£ii nu îşi conÅŸtientizează identitatea ÅŸi starea: „ÃŽn momentul în care acceptăm un element ca făcând parte din noi, atunci acel element devine controlabil”, adaugă Ahlers.

Iar controlul este cel mai important aspect al acestei probleme. Întrebarea ce stă la baza terapiei întregului program este: Ce trebuie să fac atunci când implusurile pun stăpânire pe mine?
Una dintre tehnicile folosite de Ahlers este aceea de a pune bărbaţii în situaţia copiilor, de a-i face să se vadă prin ochii potenţialelor victime. Psihologul doreşte ca ei să realizeze faptul că acei copii nu ar dori, în nici un context, să aibă contacte sexuale cu adulţii.

Lungul drum al terapiei

În programul de terapie al Spitalului Charité sunt acceptate doar persoane care şi-au stăpânit până în momentul de faţă implusurile sau care au fost condamnate şi şi-au ispăşit pedeapsa.
AÅŸteptările acestor bărbaÅ£i faţă de terapie sunt imense. „La început am crezut că voi începe o nouă viaţă”, îşi aminteÅŸte Ralf P. El a sperat că nu va mai avea niciodată acele dorinÅ£e sexuale, că va scăpa de fantezii ÅŸi că va deveni, poate, un bărbat normal, care doreÅŸte ÅŸi iubeÅŸte o femeie adultă.

Însă acest vis a luat sfârşit chiar din timpul primei şedinţe de terapie. Când terapeutul i-a explicat lui Ralf că înclinaţia sa sexuală în sine nu poate fi tratată şi că nu poate fi învăţat decât cum să îi facă faţă, el a dorit să se ridice şi să plece, retrăgându-se pe loc din program.
Când a observat pentru prima oară că este fascinat de trupurile pre-adolescente ale fetiÅ£elor, Ralf P. avea 16 ani ÅŸi lucra ca ajutor la o tabără pentru copii; el a încercat cu disperare să alunge fanteziile ÅŸi dorinÅ£ele care îl chinuiau. El a devenit mânios faţă de sine însuÅŸi – „Perversule, eÅŸti un pervers dezgustător”, îşi spunea el.

Mai târziu a încercat să aibă relaţii cu fete de vârsta lui, însă ele începuseră deja să dezvolte trupuri adulte iar acestea îi provocau repulsie. Aceleaşi imagini îi dominau fanteziile – fetiţe pe care le mângâie şi le sărută, care doresc să fie ţinute în braţe, însă niciodată nu avea loc în fanteziile lui actual sexual.

Speriat de ideea că şi-ar putea pierde autocontrolul, Ralf P. a devenit din ce în ce mai precaut, a început să evite locurile în care ar fi putut întâlni copii. Nu avea prieteni cărora să le mărturisească problemele şi frământările sale.

Şi-a abandonat studiile, renunţând la ideea de a mai fi profesor – riscul de a fi mereu în preajma copiilor era prea mare. A căutat locuri de muncă în domenii în care să nu poată ceda tentaţiilor. A muncit în domeniul aviaţiei şi în cel marin, ca mecanic. Uneori trec zile întregi fără ca el să vorbească cu cineva.

Ralf P. a avut două tentative de sinucidere. La vârsta de 18 ani, el a luat o supradoză de somnifere, fiind descoperit dintr-o pură întâmplare. La vârsta de 52 de ani, în urma eşecului căsătoriei sale, a vrut să sară de pe un pod, fiind oprit de poliţie în ultimul moment şi internat într-un spital psihiatric.

Povestea lui Ralf nu este unică. „Aproape toÅ£i pacienÅ£ii ar dori să se sinucidă”, afirmă Ahlers. „Fiind nevoiÅ£i să îşi ascundă dorinÅ£ele o viaţă întreagă ÅŸi neputând să îşi împlinească activitatea sexuală ajung la depresie ÅŸi autoagresiune”.

AbstinenÅ£a sexuală este cu atât mai dificilă cu cât impulsurile fizice au în spate o imensă dorinţă pentru dragoste, afecÅ£iune ÅŸi recunoastere. Ralf P. s-a resemnat să îşi accepte situaÅ£ia: „Nu voi avea niciodată parte de toate lucrurile astea”.

Presiunea pe care o suportă Ralf ÅŸi ceilalÅ£i ca el este intensă, acesta fiind motivul pentru care tratamentul pe care îl fac în cadrul programului nu este limitat doar la discuÅ£ii. Ralf ÅŸi-a luat angajamentul de a rămâne abstinent sexual. Astfel, supravieÅ£uirea sa depinde de comportamentul său sexual. „Dacă am să mă ating vreodată de un copil”, afirmă el, „am să mă sinucid. Iar atunci nu mă va salva nimeni”.

/Der Spiegel/