Cititul involuntar

Expresia „numai să vreţi să citiţi” a unui prezentator de televiziune, repetată obsesiv la sfârşitul oricărei „reviste a presei” e un mesaj subliminal care cenzurează orice poftă de lectură. Ce-şi spune telespectatorul?

„Dacă ăsta îmi citeşte mie presa la televizor, ce rost are s-o aprofundez, ca să-mi scot singur ideile principale: ştirile fierbinţi, can-can-urile, schimbările politice esenţiale, pericolele care mă pasc, micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci şi toate celelalte? Mi le scoate omul, că de-aia e plătit. De ce să muncesc eu de două ori? Mai dau banii şi pe ziare. Nu ajunge că plătesc TVR-ul de două ori, o dată cu factura la electricitate şi o dată la cablu?”.

Raţionamentul banal e apanajul omului simplu, nu aşa cum se sugerează ideea că lucrurile simple, banale, sunt gândite de oamenii inteligenţi. Se face o confuzie între lucrul simplu de geniu şi banalitate. Lucrul simplu de geniu e rezultatul unei acumulări masive de cunoştinţe, combinată cu o putere foarte mare de a le combina; dacă nu cu geniu, măcar cu inteligenţă. Asemănător, expresia „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” se adresează, tot subliminal, celor care vor să părăsească ţara, nu celor care pleacă în străinătate. Diferenţa constă în faptul că unii vor să părăsească neapărat ţara, fără nici un plan coerent, fără mijloace, fără să se gândească la consecinţe, tocmai din cauza unor astfel de mesaje, iar alţii pleacă, dar nu oricum, ci după ce au absolvit o facultate, au strâns nişte bani şi şi-au aranjat vreun job prin străinătate. Când afirmă că nu primesc români, englezii se referă la cei ce nu aduc nici un aport la dezvoltarea societăţii, iar televiziunile româneşti transmit, din sete de rating, doar jumătate de adevăr: jumătatea tulbure.

Cam astea sunt preocupările „formatorilor de opinie” de la televiziuni, deocamdată, cel mai coerent mijloc de educare a maselor. Internetul e vast, dar haotic. Mult prea vast şi mult prea haotic. Prin weblog-uri, forum-uri şi link-uri de tot felul, internauţii plutesc pe marea cea mare a unor cunoştinţe disparate, adesea incomplete, dându-şi iluzia că citesc. Blog-ul, în formă scrisă, e de când lumea, de la desenele cu animale de pe pereţii peşterilor, un fel de strip-uri empirice, până la „jurnalele” mironosiţelor secolului XIX. Nu e nimeni obligat să fie pedepsit de orgoliul sau plictiseala altuia.

Nici toţi oamenii talentaţi, inteligenţi şi consacraţi, care au ţinut un jurnal, n-au rămas în conştiinţa publică. Şi la ei, şi la blog-iştii cât de cât celebri, afirmarea întru eternitate e mişcare browniană curată. E o întâmplare să te citească vreunul. Câteodată, jurnalele sunt la modă, până la exacerbarea conducerii unei ţări pe model „jurnal de bord”, câteodată, nu.

O scriere literară, e o scriere literară, dar jurnalul nu e decât o subiectivizare relativă a realităţii personale. Pe cine mai interesează azi persoana altuia, reală sau subiectivizată? Poate pe criticii care n-au ce scrie.

Unii se simt fericiţi în jungla informatică vastă a unei insule pustii, alţii se simt singuri în înghesuială. Blog-ul anulează personalităţi, dacă acestea există; fiecare se confundă cu oricine. În boom-ul informaţional, jurnalul unui necunoscut, chiar şi de geniu, e mai puţin decât o picătură într-un ocean. Blog-iştii nu se expun publicului ca să se descopere sau să se redescopere, nefiind conştienţi că au sau nu un viitor. Ei nici nu-şi pun problema viitorului, trăind într-un prezent pe care îl cred infinit. Nici măcar nu vor să fie descoperiţi, cei mai mulţi evoluând sub pseudonim. Se bagă în vorbă şi sunt siguri că au numai ei dreptate. De la instinct la raţiune, Internetul mai are de lucrat. Termenul de „a naviga”, pe Internet, e foarte inspirat. Era posibil ca nici Cristofor Columb să nu ajungă în America, ci să se înfunde în Groelanda sau Antarctica. În acel moment, exploratorul nu mai ajungea unde îl mâna destinul, nu se mai crea civilizaţia de tip american şi nu mai apărea nici science-fiction-ul. Una e ce se întâmplă acum şi alta ce s-ar fi putut întâmpla; e mai grav „a nu fi” decât „a nu mai fi”.

Când apare ceva mai interesant, ca o insulă a fericirii într-un ocean cald, te trezeşti cu tăbliţa „oprit!”; până la plata unei sume de bani.

Sumele mici, plătite pentru a accesa vreun rezumat a ceea ce ai vrea să citeşti, par uşor de suportat, dar, în realitate, plăteşti mai mult. Cumpărarea unei cărţi pare o investiţie mare, dar, protejată de carii, nu este atacată de „viruşi” sau de suprasarcina electrică a fabricii de peste drum.

Navigând pe Internet, omul e neplăcut surprins la furat; nu prea are ce alege. De frica plagierilor, site-urile conţin texte submediocre. Textele considerate de autori ca geniale sunt ale unor submediocri.
Dacă nu poţi fi tu însuţi, nu poţi imita pe nimeni.
O carte e un drum asfaltat de alţii. Dacă acest drum nu ar fi circulat, drumarii editurilor s-ar reorienta. Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii mult mai bănoase, te face să crezi, pe bună dreptate, că le merge. Faptul că se lamentează ei cum că nu le-ar merge afacerea a devenit banal. Totul aminteşte de bancul cu indienii care aduc lemne, unde centrul meteo anunţă venirea frigului pentru că indienii adună lemne, iar indienii adună lemne pentru că aşa văd la buletinul meteo.

Văitatul la editori a întrecut totuşi orice limită a bunului simţ, în condiţiile apariţiei de tot mai multe şi variate colecţii. Ei au ajuns să spună că muncesc degeaba, că nu mai au cititori, că nu se vinde cartea. Ca o consecinţă a acestui mesaj, oricât ar părea de paradoxal, nu se întâmplă nimic. Nu se măreşte numărul de cititori nici măcar calitativ; cei care citesc, oamenii culţi şi inteligenţi, nu se înmulţesc decât în cazul în care devin culţi şi mai inteligenţi venind din rândul troglodiţilor, lucru imposibil.

Avem totuşi avantajul care alte ţări nu-l au: dacă nu suntem în stare să facem lucruri posibile, forţăm imposibilul. Promovăm tineretul cu orice preţ, femeile, minorităţile, fără să fim atenţi la costurile ulterioare.

Tinereţea sau experienţa de viaţă nu sunt nici ele criterii de luat în seamă, aşa, pe nemestecate. Te poţi plafona la maturitate sau te poţi deştepta la bătrâneţe, la fel de bine. Sau, nici una, nici alta.

De frică să nu comitem vreo discriminare, protejăm şi prostia, şi posesorii acesteia.

Omul simplu nu citeşte. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la concluzia că trebuie să intre într-o librărie, să cumpere cartea la care i-ai făcut reclamă, la stand, când vede preţul, renunţă. Preţul, asemănător unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl face pe cetăţean să fugă îngrozit. „Un miliţian a intrat într-o bibliotecă”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poţi face pe omul simplu să se aboneze la un ziar, pentru a câştiga un metru de cotoare de cărţi, chiar dacă acestea sunt cărţi de 3 lei, pe înţelesul lui, de autori străini de mâna a doua, fără copyright. S-ar simţi trădat de două ori. Mai bine face abonament acolo unde se câştigă un „coş cu bunătăţi”, adică ceea ce nu se prea vinde în supermarket.

Dacă, prin absurd, cel ce fuge din calea cărţii, într-o zi când nu e meci, nimereşte în faţa unui computer, îi mai rămâne varianta jocurilor de tot felul. Nu degeaba înfloreşte industria jocurilor pe calculator. Când acestea reprezintă gadget-uri din cărţi, imagini colorate, acţiuni simple, mimetice, de lupte sau înfruntări de idei, freudian, jocurile dau iluzia lecturii. La câţi bani costă un computer la noi în ţară, jocurile nu par deloc un lucru ieftin, preţul mijlocului de producţie umbrind, de prea multe ori, producţia însăşi.

Cititorul nu are de unde să ştie şi nici nu-l prea interesează ce editură e pe val, cu mii de titluri, bună distribuţie, încasări pe măsură şi copyright-uri valoroase. Nu ştie nici editura care publică titluri ieftine sau în regie proprie, cu vânzare locală, condamnată să se chinuie sau să se ducă la fund, conform principiilor concurenţei. Dacă se hotărăşte să citească, el vrea să citească; culisele editoriale reprezintă alt subiect pentru el. <0> Dacă a început să se lamenteze, cum se întâmplă tot mai des la noi, editorul bagă cititorul în ceaţă, acesta gândindu-se că editura e în suferinţă şi, astfel, e nevoită să publice cărţi de doi lei. În consecinţă, nu cumpără. La extrema cealaltă, editurile cu un dever mare fac o reclamă atât de deşănţată, încât te duc la aceeaşi idee, că, având multe titluri, nu mai au ce publica şi scot ştifturi, nu cărţi.

Editurile scot, într-adevăr, foarte multă maculatura, atât de multă încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede. Fiecare are impresia că el e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupă de viitorul lui personal. Exocentrismul se întâlneşte cu egocentrismul, undeva, la infinit.

Cei care caută valoarea în ape tulburi, aşa numiţii fan-i, sunt prea puţini, deşi fac o gălăgie infernală. Colecţionarea a tot ce apare într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fan-ul colecţionează; nu citeşte prea mult, ci doar, aşa, orientativ, prefeţe, postfeţe, scurte recenzii, să poată şti ce să mai cumpere. O viaţă de om e prea puţin pentru a putea colecţiona ceea ce mai mult simţi că e de calitate. Criticii sunt mult prea ocupaţi cu sponsorizarea propriilor rubrici din vreo revistă sau cu diferite conferinţe prin ţară, unde se lasă cu vreun computer cadou, ca să scoată fan-ul din întuneric.

Cititul despre cărţi, spun unii, nu are cum să fie daunător. Nu dă omul nimănui în cap, nu aruncă petarde, nu scuipă pe jos, nu bea, nu se droghează.

Şi totuşi, s-a trecut prea repede de la „literatura de atmosferă” la „literatura ca atmosferă”. Se lasă prea uşor cartea jos pentru a o substitui cu filmul făcut după ea. Asta denotă lipsă de imaginaţie, iar lipsa de imaginaţie e dată de lipsa de cultură, rezultat tocmai din precaritatea exerciţiului de a citi. Cercul ăsta vicios e valabil doar dacă plecăm de la premiza că vorbim doar de oameni inteligenţi. Numai omul inteligent are neşansa de a se prosti.

Fan-ii citesc mai mult despre cărţi. Ştiu că o carte este bună sau rea, dar cine sunt cei îndrituiţi să hotărască ce e bine şi ce e rău, în lipsa debusolatei critici literare? În spiritul tradiţional românesc al datului cu părerea, îşi dă cu părerea cel care are o părere. Toată lumea vorbeşte şi nu mai ascultă nimeni. Se formează o critică amatoristică de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta generează, în timp, o literatură de blog, agramată şi chinuită. Aceasta acaparează realitatea, prin intermediul forum-iştilor, cu părinţii lor cu tot, editorii, care se miră ca proştii că nu li se vând cărţile, iar dacă se vând, nu se citesc.

Nici scriitorii de talent reconvertiţi la critica literară nu sunt o soluţie. Avem nevoie de critici de talent, nu de scriitori de critică literară. Aşa cum prezintă câte un ziarist presa la televizor, după interesele imediate ale patronului, după suma de bani obţinută sau chiar după propriile-i convingeri, nici criticii care citesc pentru noi nu pot fi obiectivi. Paradoxal, aici nici nu e vorba de obiectivitate, ci de subiectivitate. Aşa cum ziarul „on line” nu-ţi stârneşte aceeaşi formă de înţelegere, nici cartea citită de altul nu-ţi dă acelaşi complex de emoţii. Chiar şi citirea unei cărţi în perioade diferite ale vieţii, când nivelul de cultură şi chiar cel emoţional s-au mai schimbat, nu-ţi lasă aceeaşi impresie.

La relecturare, e bine să te bazezi pe criteriile proprii. Când nu ai criterii proprii, eşti influenţat de criteriile altuia. În ambele cazuri, dacă o carte îţi place din ce în ce mai mult, nu înseamnă neapărat că a rezistat trecerii timpului şi e neapărat bună. O carte e bună dacă cititorul are criterii de apreciere valabile sau criteriile luate de la altul sunt general valabile. În funcţie de balansul valabilităţii-nevalabilităţii criteriilor de apreciere, cărţile pot fi confirmate sau infirmate de trecerea timpului. Cum nimeni nu cunoaşte valoarea celor care dau verdicte, în ultimul timp, nu se ştie care operă literară va rezista. E ceva asemănător cu cearta privind subiectul crucii, dacă aceasta e sau nu un obiect religios, când toată lumea are dreptate. E ca în povestea rabinului care dă dreptate la toată lumea. Când cineva îi spune că nu poate avea toată lumea dreptate, îi spune acestuia că şi el are dreptate.

Împăciuitorismul generalizat micşorează entropia şi nu aduce nici un progres, nici măcar în literatură. De frică să nu deranjeze, fiecare minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizată. Pentru a avea toată lumea dreptate, spun că se poate ajunge şi prin exagerarea adevărului la ipocrizie, dar ăsta e alt subiect.

Aici, în zilele noastre, intervine declicul. Cine sunt cei care stabilesc criteriile de apreciere. Într-un concurs literar, membrii unui juriu. Da, dar premiile se dau, cum vedem, pe alte criterii decât cele ale valorii. Atunci, mai are cititorul, fan-ul înrăit, încredere în părerea stabilizatoriilor de criterii? Cum nimeni nu s-a născut învăţat, şi criticii învaţă critica de la alţi critici. Cum dau măsura lipsei de pricepere, înseamnă că s-au prostit pe parcurs sau au învăţat lucruri se slabă factură de la înaintaşi. Oricine îşi poate imagina că avem o critică de întâmpinare transformată în critică de prevenire.

Când criticul previne penetrarea valorii şi promovează, pe interes şi nepotism, nonvaloarea, se discreditează. Nu are nici un rost să vorbim de criticii de-a dreptul imbecili, care confundă nonvaloarea cu valoarea. Numai nonvaloarea se înconjoară de nonvaloare; pentru a părea ea mai strălucitoare.

Că înlocuieşte voit valoarea cu nonvaloare sau că nu e în stare să distingă nonvaloarea de valoare, efectul e acelaşi: cititorul inconştient rămâne singur.

Editurile au fost învăţate să nu vândă cărÅ£i, ci autori. Atunci când dai 1 miliard de lei pentru 5 cărÅ£i nescise încă, aÅŸa cum se întâmplă la noi, ori ai de-a face cu geniul CarpaÅ£ilor, ori eÅŸti tâmpit, ori interesat. Cum geniul CarpaÅ£ilor nu se întrevede încă ÅŸi se încearcă în disperare să se fabrice…Pot nominaliza o editură profilată pe science-fiction care a organizat un concurs de debut, a anunÅ£at că acesta s-a suspendat până la o ediÅ£ie viitoare ÅŸi totuÅŸi, în acel an, a câştigat un pilos, care nici măcar nu era debutant.

Şi, pentru ca lucrurile să fie conforme cu propria lor realitate, o carte slabă trebuie neapărat reeditată. Odată cu înmulţirea scriitorilor, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie a tagmei. Cum banii vin de la cititori, orice taxă e bazată pe venituri suplimentare. Dacă se vor înmulţi cititorii, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie specifică, o taxă de protecţie de tagma scriitorilor.

Cum, citind o carte, cititorul se crede un pic din cel ce a scris-o, ne trezim cu tot mai mulţi cititori care vor să intre în breasla creatorilor. Nu se va întâmpla asta, pentru simplul fapt că s-a întâmplat deja.

Mulţi au crezut că Revoluţia îi va face ziarişti. Doi oportunişti din SF au fugit imediat spre principalele două cotidiane centrale de la începutul anilor ’90. Doar în ultimul timp, s-a dovedit că vor face, unul explozie, altul implozie, de atâta jurnalism. Acum, când jurnalismul a fost discreditat chiar de jurnalişti, aceştia caută o ieşire. Cum mainstream-ul s-a umplut de autobiografismul banalităţii autorilor, o s-o ia toată lumea spre science-fiction, ca o consecinţă firească a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei avansate. Norocul poate fi faptul că nu oricine poate avea inteligenţă tehnologică. Nenorocul e că iarăşi va fi inflaţie de ingineri fără talent literar.

Un scriitor cu un talent recunoscut de toată lumea a afirmat că avem opere, dar n-avem scriitori, plasându-se, fără să vrea, în propriul său paradox. El era cunoscut ca un mare scriitor, dar opera nu i-o ştia nimeni, adică exact pe dos de cum a afirmat. Vrând să împingă cititorul spre ceea ce a scris, s-a apucat să producă editoriale şi să apară la televiziuni; lucru acesta a făcut ca el să fie şi mai cunoscut, iar scrierile şi mai necunoscute. Cititorul, de lene, îl citeşte pe el şi reţine câteva fraze mai inspirate, reiterând dictonul potrivit căruia „cultura e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot”.

Zadarnic se scrie mult, în loc să se scrie despre multe; se pierde timp preţios şi rămâne pământul nemuncit. Aici, mai aveau şi comuniştii, şi colonialiştii, dreptate: cultura este sfârşitul oricărei zile de muncă.

Scriitori nu sunt neapărat cei care scriu. Nici cititorii nu sunt neapărat cei care citesc.Aşa cum se gândeşte azi, cititul biletului de autobuz a devenit un act de cultură, iar „scriitorii de reţete medicale” sunt şi ei scriitori, cum scriitori se considerau şi conţopiştii lui Caragiale.

Sciitori nu sunt nici măcar cei care publică. Cum sunt fabricaţi miliardarii şi politicienii de carton, sunt fabricaţi şi scriitorii de carton, apoi sunt promovaţi, reeditaţi, premiaţi şi supuşi atenţiei unor critici dintr-un mediu strâmt. Fenomenul e uşor de observat deoarece promoţia bună şi tirajele mari, ale cărţilor proaste, au aceeaşi soartă ca tirajele mici şi proasta răspândire a cărţilor bune. Prin asta, cititorul amendează mediocritatea şi se mulţumeşte să citească despre cărţi, în măsura în care există critici specializaţi care să le povestească despre ele. Unii povestesc, dar nu se fac înţeleşi, alţii se fac înţeleşi, dar adorm cititorul.

Pe partea cealaltă, există ideea preconcepută că editurile serioase se ocupă de lucruri serioase, iar acestea, din cauza exerciţiului democratic mai avansat, sunt cele străine. S-a spulberat şi acest mit. S-a spulberat în străinătate, nu în România, unde se publică tot felul de cărţi ale unor autori străini de mâna a treia ca fiind mari valori.

Autorii străini mai slăbuţi găsesc teren propice de promovare la noi, cei care suntem, genetic, obedienţi faţă de tot ce e străin. Nu e adevărat că, după intrarea în UE, datorită unui control mai strict al copyright-ului, va exploda valoarea şi vor fi publicaţi şi autori români. Nu e adevărat; într-o ţară de turtă dulce, ninge cu făină şi curge lapte şi miere; vor veni autorii de mâna a doua, nebăgaţi în seamă în ţara lor, şi vor vinde mai ieftin marfa. Vor fi luaţi în braţe, îşi vor face case de vacanţă pe aici şi vor transforma laptele şi mierea în whisky-uri. Avem exemple concludente.

Occidentalii se tem că, după o nouă aderare la Uniunea Europeană, se vor trezi invadaţi de muncitori străini; străini de muncă. Tot aşa, România ar trebui să se teamă şi ea de o invazie de scriitori străini, străini de talent. Editatul cărţilor pe criterii foarte subiective distruge cultura română, aşa cum angajatul rudelor distruge economia. Unii cred că intrarea în UE va însemna victoria calităţii asupra prostiei şi arbitrariului, aşa, ca o speranţă, dar speră degeaba. Până să ne civilizeze pe noi Occidentul, ne sălbăticim noi. Cititul, ca act în sine, subliminal, doar aşa, să nu uiţi să citeşti, nu te formează ca intelectual, cum nici dusul la biserică nu te creştinează. Cum purtatul crucii nu te face mai credincios, nici purtatul unui premiu literar nu te face un scriitor mai bun.

Unii simt o plăcere aproape sadică să-i laude pe alţii, să-i sufoce cu laudele lor, precum Stalin, care, înainte de a-i executa, îi copleşea pe generali cu onoruri şi medalii. Metoda de a desfiinţa prin supraînfiinţare provine de la turci, prin via domnitorilor fanarioţi, care te băgau în budă încărcat cu propriile tale bijuterii.

Acum, depinde de inteligenţa fiecăruia în a aprecia veridicitatea şi greutatea unui premiu literar, plecând de la conştientizarea echilibrului între propriile posibilităţi şi posibilităţile afirmate de protectori.

Cititul şi scrisul n-au devenit nişte procese involuntare sau voluntar-patriotice. Au devenit acte involuntare, pur şi simplu. Nici în Biblie n-am găsit toată credinţa, nici în cartea de bucate toate felurile de mâncare. Timpul le va rezolva pe toate, iar norocul nostru este că nu vom ajunge să ştim cum le-a rezolvat, să ne enervăm.

Lumea nu e niciodată aşa cum ai lăsat-o. Dacă o laşi, nu mai e deloc. Mai ales lumea literară, care e mai mult sau mai puţin virtuală şi în realitate.
Orice sfârşit e un început prost.

Victor MARTIN
http://analizamedia.bleu.ro