Reportaj dintr-o scoala, la granita

In causul muntilor cresc glasurile celor doi preoti. Necuprinsul mister isi jertfeste omeneasca intrupare intre o cruce larga si-un „Doamne, iarta-ma!” ragusit. Focul dintr-o ograda afuma un colt de munte cu valatuci albastrii, ghem schimbator de rasina perpelita si cetina hapaita de flacari. Printr-o borta cu margini mereu schimbatoare, un ochi albastru priveste de sus la cioporul de trupuri zgribulite.

E sambata dimineata la Tarhaus, departe, la capatul drumului cotit si hurducat dinspre Ghimes. Drum care duce spre granita, cum zice un domn invelit gospodareste intr-o haina de piele. Nedumirirea se risipeste repede.

E vechiul hotar de pe Carpati, locul unde a stat romanimea in cumpana sutelor de ani si in catarea armei cezaro-craiesti. De pe podisca din scanduri coboara somoiogul de busuioc imprastiind in jur stropi de apa sfintita. Inca o cruce, inca doua vorbe aproape fricoase de iertare a pacatelor. Gata, se poate lumea aseza, desi nu-ti prea vine cu friguletul care sta rascracanat temeinic peste vale.

Nunta cu Magdalena la gurduna

Fir de vioara saltaret si-un duduit surd ce-i tine hangul tocmesc pasii celor douazeci si ceva de copilasi si copilandri frumos gatiti ce urca in locul sutanelor. „E nunta la romani, e frumos, i-am vazut si anul trecut!”, se informeaza unii pe altii cei de pe bancile intolite colorat si aspru. Nu-i ca la teatru, dar in aceasta dimineata nu moalele sezutului conteaza.

Cu priviri aruncate de sub palarie, vioristul Ioan Craciun isi aliniaza trupa in fata cinstitei asistente. Da din arcus aspru, iar o inchipuire de violoncel corcit cu cetera il insoteste apasand nemilos ritmul. Ii zice gurduna instrumentului si sta agatata de gatul Magdalenei, care este si mireasa spectacolului. Cu glasurile drese subtirel si pieptarasele potrivite inca o data, artistii desira ghemul subtiat de uitare al tocmirii vietii dupa potriviri pe cat de „reglementare”, pe atat de intelepte.

Petitul cu vornicei, jocul drustelor, negociatul zestrei, jocul nunei mari, iertarea de la parinti, toate curg mai presus de cuvintele naive, cateodata nepotrivite parca, dar mereu curate. „Sa nu ne luati chiar totu’, lasati-ne macar casa”, se lamenteaza socrul mic cu glas inca nebarbatos, privind chioras la desiratul vornicel ce-i zambeste pe sub puful buzei de sus.

„Nici pe varful capului sa n-o lasati sa steie, da’ nici pe picioare sa n-o calcati”, se roaga mamuca miresei, clatinandu-si amarnic capsorul imbrobodit babeste. Doua perechi de mogaldete isi clatina priceperea jocului in fata alaiului. Ele sunt mai infipte si mai atente, ii mai trag de manecuta camesii cand baieteii casca gura aiurea. „Cine joaca si nu striga sa-i ramaie gura stramba”, indeamna drustele, chiuind de clatina frunzele parlite deja de frig.

Le tin isonul vorniceii, de sub bradutul voiniciei mirelui ce-si joaca pentru ultima data panglicile libertatii. Miresuca leapada repejor gurduna si da fuguta in mijlocul prietenelor care-i ursesc sa stea numai „in gradina pe razor, unde-i locul florilor.” La urma de tot, stau cu totii in rand si canta „La Multi Ani cu sanatate!”, iar oamenii mari ii aplauda in picioare, inganand si ei urarea dintr-o sarbatoare de demult. Molfaind un colt de colac dulce ca sa se stinga delicata arsura a rachiului din plostile intinse de nuntasi, intru in vorba cu vioristul Craciun.

Cuvintele sale groase au accent suprinzator, ce clatina toata desfasurarea dinainte. Nu insistam asupra limbii ce-o vorbeste cel mai des. E indeajuns ca mormaie mandru despre locurile pe unde-a umblat cu ceata lui. A ajuns si in Ungaria, ca a fost chemat acolo. Mai rar prin Bacau. Despre obiceiuri zice ca se pastreaza, chiar daca nu se mai poarta costume populare. E bine si atat.

Daruitorii

Soarele isi doseste recea luminare, uitand ca va sa aiba destul timp pentru odihna in lunile de iarna ce vin acus-acus aici, in scoica viforului si nametilor. Si imediat se prelinge in rasuflare un val ghetos, de parca Baba Dochia ne-ar da primul ajutor cu o brutala respiratie gura la gura. Bine ca ne tragem inauntru, la caldura. Incepe Simpozionul International „Romanitate, cultura, educatie – valori ale perenitatii noastre”. Organizatori Scoala cu clasele I-IV „Grigore Tabacaru” Tarhaus si Societatea cultural-pedagogica „Grigore Tabacaru”.

De fapt, sunt totuna. In cele trei incaperi ale scolii se face si scoala, se croieste si fapta culturala. Ma uit la invatatorul Petrica Bilibok-Barsan cum sta sfios pe un colt de scaun. Pe fata lui rotunda si blanda se citeste doar o multumire de gospodar ce-a izbandit sa duca o treaba la capat. A sasea editie a simpozionului. Nu-i multa lume, nu-s prezenti chiar toti cei anuntati in program, dar au venit destui si buni.

Cu delicata sa fermitate, profesorul Ioan Danila indruma vorbitorii sa-si stavileasca avantul daruirii prin cuvinte. Oricum comunicatele lor vor fi publicate intr-un volum special. Dar nu le poti spune ca-i prea mult venerabilelor doamne Letitia Leonte si Veronica Balbaie (au cam 90 de ani si sunt vioaie la minte ca niste fetiscane), profesorilor Dumitru Zaharia (scorminitor prin arhivele ce adapostesc dovezile proromanismului) si Stefanache Spulber (ziditor de scoala si de stil), arhivistului Vilica Munteanu (pragmatic pastrator si promotor al adevarului istoric) sau invatatorului Eugen Teirau (hamalul zambitor in portul invatamantului).

Fiecare are ceva de spus, si fiecare picura sincer minte si suflet intr-o candela ce-i tot mai mult neaprinsa. Vorbesc si tinerii, au si ei idei, planuri, tristeti. Salita, unde pe un perete Eminescu si Creanga stau alaturi ca doi scolari cuminti, parca s-a marit. Parca incape si-o mie de oameni. Parca are ecou de zici ca-i amfiteatru.

E doar inchipuire ce se sparge de glasul galgaind de lacrimi al invatatoarei Maria Geangu din Roman: „Nu mai pot, nu mai pot sa-i ajut pe copii, sa fac costume populare, nimeni nu ma ajuta!”. Tacerea se tese sub privirile plecate. Parca nu asa trebuie sa se termine. Dar se ridica hotarata Aura Nemesiu si, la 90 de ani, pune lucrurile la punct. „Si pe vremea noastra a fost greu, si noi ne-am luptat, nu trebuie sa ne dam batuti. Oricum, va informez ca am comis o infractiune astazi – am furat din tineretea dumneavoastra ca sa mai pot merge un pic inainte. Cat o vrea Dumnezeu!”.

Drum intors

Ploaia linge geamurile microbuzului. E rece si drumul pana la Bacau e asa de lung! Suntem mai multi decat la venire. Langa mine se inghesuie o domnisoara bruneta si vorbareata. E invatatoare in Buzau si-a venit la Tarhaus schimband vrei trei-patru masini. „Am facut autostopul, ca n-am stiu exact unde-i. Abia mai am bani sa ajung acasa”, spune cea care crede ca nu-l apreciem cum se cuvine pe Mircea Eliade. A scris si o comunicare pe aceasta tema. Va fi si ea publicata. Coboara in gara la Comanesti.

Are un personal spre Buzau. Va ajunge noaptea. Nu stiu de ce, imi vine in minte decorarea lui Mircea Cartarescu de catre presedintele Basescu. Nu stiu ce merit cultural in grad de nu stiu ce. Mda, poate ca merita. Dar pe Danila, pe Bilibick-Barsan, pe Zaharia, Teirau, Spulber, pe vioristul Craciun, pe ei cine-i decoreaza?

Nimeni, si nici n-au nevoie de asa onoruri prezidentiale. S-ar multumi cu ceva bunavointa din partea astora din judet. Care nu i-au bagat in seama, cu exceptia Inspectoratului Scolar. E tot rece, desi ne-am apropiat de resedinta de judet. Ce bun ar fi un ceai fierbinte in dupa-amiaza asta intunecata de sambata!

Nelu BROSTEANU