Timocul nu există pentru Băsescu

După proclamarea independenţei provinciei Kosovo şi refuzul autorităţilor române de a recunoaşte acest lucru, guvernanţii ne obligă să ne facem fraţi de cruce cu sârbii şi cu georgienii. De aceea nici nu-i de mirare că delegaţiile sârbeşti se calcă în picioare să ajungă în România, ai noştri fac coadă la graniţa de vest să viziteze Belgradul şi tot aşa. Mai nou, „eliberatorul” de la Cotroceni a dansat cu preşedintele georgian din Tbilisi şi s-a pus rău de tot cu Medveev. Dar exemplele le întâlnim la tot pasul în guvernarea Băsescu. Să revenim la fraţii noştri sârbi…Goran Bregovici a cântat de-a pocnit la TVR1, o delegaţie de preoţi au vizitat Mitropolia Iaşi, pe celelalte posturi TV am vizionat dansuri sârbeşti cât pentru tot anul, iar românii aflaţi în Serbia, în tranzit binenţeles, sunt priviţi ca nişte adevăraţi eroi. Odată cu eruperea buboiului Kosovo, am uitat prea repede de faptul că în Voivodina minoritatea românească nu există, chiar dacă sunt vreo câteva sute de mii de vorbitori de limbă română, dar vrem cu orice preţ ca Serbia să fie năşită în drumul spre UE de România. Daţi-mi voie să rectific ceva: românii de rând, îi ştiţi, cei care stau la coadă pentru ajutorul social, habar nu au de ce noi ne opunem independenţei Kosovo şi-i doare-n mijlocul străzii de posibilul tandem România- Serbia, ca factor de stabilitate geo- strategic în Balcani. Dar odată cu independenţa albanezilor ălora din Kosovo, Europa a început să fiarbă, chiar să clocotească. Vorbim despre luptele de stradă din capitala sârbească, despre creşterea tensiunii arteriale peste limite în rândul secuimii din Harghita şi Covasna, ce vrea autonomie de veacuri şi de bolşevicii din Transnistria, care s-au şi pus pe redactat scrisori către ONU. Ultimii, ajutaţi de Mama Rusie, vor şi ei steag, imn naţional, ambasade, într-un cuvânt vor independenţa numai că, aici apare nedumerirea, nu ştiu faţă de cine, ori de la cine s-o ceară.
Zbuciumul acesta balcanic are totuşi şi o parte bună. Aceea că UE, CE şi alţii şi-au abătut atenţia pentru o vreme de la noi, timp berechet pentru confraţii noştri din top 300, cu elicoptere în curte, să clocească alte şi alte inginerii financiare de succes. Dar dacă afaceriştii de neam mare s-au săturat de mult timp să ţină prima pagină a ziarelor, nu acelaşi lucru se poate spune despre ciracii lor, dornici nevoie mare de reclamă, de faimă şi de bani. Pe fondul protestelor belgrădenilor ce au ars din temelii ambasadele occidentale pro- Kosovo, firmele de construcţii de la Bacău, cele care au ridicat capul după 2004, îşi fac tot felul de planuri de afaceri care cu siguranţă au inclus şi spaţiul fraţilor noştri sârbi. Biznisul în acest caz nu este o noutate şi nici nu este greu de realizat. Asta pentru că băieţii de băieţi care fac afaceri cu statul, cu bani publici, au răzbit şi în alte vremuri de răstrişte. Ne referim la evenimentele din fosta Yugoslavie, din urmă cu peste 10 ani, când ai noştri şi-au băgat picioarele în embargourile NATO, ONU etc, şi au livrat peste Dunăre, la sârbi, milioane de tone de carburanţi. Cu alte cuvinte, noi am pus spaţiul aerian la dispoziţie pentru bombardierele americane care au spulberat Serbia şi tot noi le-am dus sârbilor, ca să tacă, sute de garnituri de tren de cisterne cu benzine şi motorine. Unii mai şmecheri, cu aere conspirative, jură că au cunoştinţă despre existenţa sub Dunăre, a unui întreg sistem de ţevi de alimentare care facilitează munca celor dornici de chivernisire din prietenia româno- sârbă.
Scriu această tentativă de editorial cu un gust amar. Mă gândesc la politica deşănţată promovată de Băsescu şi la faptul că pe marinar îl doare undeva de soarta minorităţilor din Serbia. Am în vedere aici pe cea a românilor din Timoc.
Aceştia au o situaţie culturală şi identitară precară, iar tratamentele care li le aplică de către autorităţile sârbe sunt discriminatorii şi de multe ori agresive. Românii din Serbia de răsărit sunt o minoritate europeană ameninţată. Dar nimeni nu are urechi de auzit. Poate acum, după concertul lui Bregovici şi independenţa Kosovo, va avea cineva curajul dintre demnitarii români, să calce în Timoc. Dacă nu, rămânem cu acelaşi stigmat de când ne ştim. Acela de jucători la două capete, cu două feţe, ori cu duhul ai nimănui. (Florin NISTORESCU)