Acum, la peste 120 de ani de la plecarea intru intâlnirea cu Demiurgos a lui Eminescu (despre moartea ori despre despartirea de el nici nu se poate gândi), ne amintim de un adevar rostit de Constantin Noica: despre poetul nostru nu ar trebui sa scriem sau sa il adulam la momentele aniversare din 15 ianuarie si 15 iunie. Despre el, critica literara ar fi obligata moral sa scrie zilnic, fara intermitente. Cu o singura conditie… Sa aiba ceva nou de spus despre opera eminesciana.
Si este inhibant de dificil sa deschizi o alta perspectiva a acestei creatii, dupa ce exegeti ilustri si nu putini la numar si-au expus propriile teorii.
Chiar evitând pe cât posibil cliseele si locurile comune din imensa bibliografie eminesciana, oripilante si dezavuate public de tânara generatie, e greu sa nu convii, odata cu Nicolae Steinhardt, ca a descifra sufletul eminescian echivaleaza cu o „citire” a propriului suflet; lumea miturilor sale e chiar spatiul pe care (si) tu il locuiesti. Acest topos comun, greu de obiectivat, s-a cladit in timp prin formulari panegirice si identitare de genul „poetul national român” sau „expresia integrala a sufletului românesc”, ajungându-se, astfel, la conturarea unui mit cultural de tip Eminescu. Se cuvine, insa, ca un atare mit sa fie purificat de toate manifestarile festiviste, din lunile ianuarie si iunie ale fiecarui an, ca si de interpretari fanteziste, de genul celei care sustine ca poetul a fost asasinat printr-o intoxicare lenta, cu mercur, de catre un grup reactionar in fruntea caruia se aflau chiar confratii sai junimisti. De dragul adevarului, trebuie spus ca, in epoca, singurul remediu, prescris de medici contra luesului, era tratamentul cu mercur.
Avem nevoie de un mit Eminescu revigorat, in care sa ne regasim identitatea („we are what we myth”) si asumând-o, sa vedem, in om si poet, exact ceea ce a fost; un individ când exuberant, când mohorât, care a iubit si a suferit din iubire, opera sa având culmile, dar si neimplinirile inerente. Din perspectiva laturii sale umane, un eminescolog avizat si pe deplin credibil e inca si mai transant: „Eminescu nu era decât scribul neglijent si grabit al propriului sau geniu”. Afirmaţia, seducatoare pentru un cititor lipsit de prejudecati, dar inflamanta pentru festivistii nostri ocazionali, se intemeiaza pe un studiu lucid, judicios, aprofundat al manuscriselor lasate de Maiorescu la Academia Româna si concretizat prin editarea ultimelor volume din editia de opere complete eminesciene. Simptomatic pentru modul cum se edifica astazi mitul modern al poetului, prin tehnica luminilor si umbrelor, Petru Cretia constata ca Eminescu nu ne reprezinta la nivel de etnie. Geniul sau artistic, dublat de o verticalitate morala pe masura, vin in dezacord cu un neam mult pervertit si dedat la rele, obligat de o istorie potrivnica la prea dese compromisuri. Dorind sa ne recunoastem in el ca intr-o oglinda ideala, realizam ca imaginea noastra este categoric diferita de ceea ce ne-am fi propus sa vedem. Si astfel, Eminescu ni se infatiseaza sub forma paradoxala a unui individ exponential, dar atipic, adica nereprezentativ tocmai prin felul in care ne reprezinta. Nu in ultimul rând, eminescologul surprinde discret dimensiunea cristica a omului si a scriitorului: „Pe de alta parte, stai uneori si te intrebi: oare sa nu fie aici in joc ceva mai adânc decât simpla inmândrire cu faptul ca un poet de statura lui Eminescu, a carei maretie este afirmata fie si in urma unui contact cât de superficial cu opera, ba chiar am putea spune ca este un dat a priori al definitiei românitatii, că un poet de statura lui Eminescu, spun, este român? Nu cumva suntem legitimati sa credem ca, in modul cel mai obscur cu putinta, neamul acesta al nostru, atât de maculat de istorie, vede in Eminescu pe cineva care il rascumpara de păcate; ca acest tânar mitic cu chip astral, ca tânarul acesta etern si genial, atât de intransigent si de pur, neinstare de niciun compromis, de nicio lasitate si de nicio ploconire, este icoana unei neprihaniri la care am visa?”
Nu ar fi pentru prima data când, cu precaute reticente, un conational confera mitului eminescian o aureola mesianica, dorita in surdina de generatii anterioare. In ianuarie 1990, la slujba de pomenire, preotul paroh al Cimitirului „Bellu” propovaduia nonechivoc: „Sa ma ierte Dumnezeu, dar Eminescu este Isus al nostru.” Ideea aceasta, atât de delicata, adevarat subiect tabu pentru cultura nationala, este constant si vehement combatuta de catre preopinentii nostri pozitivisti, adepti ai lumii profane. Ar fi suficient sa ne amintim (conform studiilor lui Mircea Eliade) de conditia, pe care si-o asuma astazi omul modern, pentru a ne explica o asemenea reactie de respingere.
Cu totii tindem sa devenim cât mai puternici, sa ne dominam destinele harazite, cu pretul desacralizarii. A noastre si a lumii in care locuim. Toposul sacru se defineste prin opozitie cu cel profan. Insa, omul nu poate scapa de „fatalitatea” originii sale divine, oricât de sofisticata si evoluata ar fi devenit viata pe care o duce. Intr-un mod paradoxal, conceptul de inconstient devine pentru civilizatia actuala un receptacol al vechilor trairi religioase si, consubstantial, mitice. Ne declaram areligiosi, respingem orice model de umanitate in afara meschinei (sau, dupa caz, glorioasei) conditii umane, insa purtam pe umeri acest receptacol – dulce povara sisifica. Niciun eveniment petrecut nu are caracter de unicitate, durata cosmica inseamna o intoarcere eterna (anakuklesis), la ceea ce a fost cândva. Si, daca, periodic, se va ivi un nou Socrate, dispus sa se sacrifice pentru Adevar, daca exista printre noi cavaleri anacronici ce-si culca la pamânt semenii a caror orientare e functie de bataia vântului, de ce nu am accepta ca, uneori, dimensiunea cristica devine repetitiva?? De ce glosa Sfântul Augustin cu insistenta pe marginea „Christosului din noi”? Nu sunt doar intrebari retorice!
– Prof. Dr. Cristian Arhip – Univ. „Petre Andrei” Iasi
