Că orice om de presă, care ajunge într-o ţara străină, în cazul meu, Marea Britanie, prima tentaţie este să compari temele abordate de colegii de breaslă. Nu am făcut nici eu excepţie de la această regulă şi am ajuns la concluzia că trebuie să îmi schimb scală de încadrare a problemelor.
Dumneavoastră ca cititori, ce aţi gândi dacă într-o zi unul dintre ziarele noastre locale ar deschide ediţia cu urmãtorul subiect: „Bătrânii dintr-un bloc cu un etaj nu pot jucă partidă lor obişnuită de bingo pentru că liftul este defect?” V-aţi întreba probabil ce are a face bingo cu un lift? V-aţi mira de ce nu menţionează autorul problemă unui bătrân bolnav care nu poate coborâ din bloc să meargă la doctor? Nici într-un caz că atunci când un lift se defectează, bătrânii nu îşi pot juca partida obişnuită de bingo. Problema adusă în discuţie de articol era aceea că cei care locuiau la parter nu puteau ajunge la primul etaj, unde în holul blocului, avea loc de obicei partida de bingo. Şi ce credeţi că au ajuns să facă bieţii locatari? Ce supliciu au trebuit să îndure ca să îşi facă totuşi tabietul? Ceva greu de imaginat, ceva atât de umilitor şi de înjositor. Strigător la cer ! Unul dintre simpaticii jucători a trebuit să stea în faţa blocului şi strige numărul extras altui bătrân care stătea la geamul de la etaj pentru a-l auzi şi apoi le transmitea cifra magică celor din interior. Reporterul acuză firma care întreţinea liftul, bătrânii plângeau că nu aveau ce face în timpul liber, iar eu mă întrebam în ce lume sunt? Ani de zile am scris despre bătrâni lăsaţi de autorităţi şi rude în voia soartei, care dormeau în camere fără geamuri şi cu acoperişul prin care plouă , pe pături de scânduri şi mâncau un codru de pâine şi apă săptămâni la rând. Arătam supliciul bătrânilor care stăteau la cozi interminabile în soare sau în viscol că să îşi ia reţetele compensate înainte să se termine plafonul de bani al farmaciilor şi acum m-a lovit o altă realitate. O chestiune care pentru un bătrân din România ar părea un moft, pentru cei din vest poate fi un subiect de presă.
Şi ca să nu rămâneţi cu impresia că doar bătrânii au probleme aici, vă prezint şi problema unei tinere familii. Indignare maximă, poză pe prima pagină a cotidianului. În fotografie, soţia, soţul cu un băieţel de patru ani în braţe şi, subiectul de scandal: un tomberon din care ieşea la iveală o pungă de gunoi dolofană ce nu lasă capacul tomberonului să se închidă perfect. Vă întrebaţi probabil care este subiectul de presă în acest caz? Ei bine, respectiva familie fusese amendată de consiliul local cu 100A£ (aproximativ 450 lei) pentru că pusese prea mult gunoi şi tomberonul nu se închidea ermetic şi astfel ieşea în atmosferă mirosul de gunoi. Care miros? m-am întrebat eu, că gunoiul se află într-un sac de plastic legat la gură. Mi-am spus că era mai mult o problemă de estetică şi că nu trebuie să strici simetria gardurilor vii tăiate la linie. Căutăm o explicaţie pentru care acest caz a a juns subiect de presă. Mintea mea de român obişnuit să vadă ghenele debordând de gunoi şi naşul meu obişnuit cu mirosul specific nu înţelegeau ce rău a putut face un sac de gunoi în plus într-un tomberon.
Am înţeles atunci că viaţa are alte dimensiuni în lume. Ce pare pentru unii banal, poate fi pentru alţii, o dramă pentru unii poate fi o bagatelă pentru alţii. Un lucru este cert, oriunde în lume presa are un acelaşi scop: de a fi oglinda societăţii. Doar că uneori societatea sau oglinda sunt strâmbe.
Daniela McALLISTER
