În general, ne asumăm rezultatele pozitive ale muncii noastre, dar eşecul îl atribuim factorilor din mediul înconjurător: sistemul, banca, profesorul, şcoala, ţara etc. Mai mult, ne este mult mai uşor să facem o listă cu greşelile celuilalt, dar să trecem sub tăcere defectele noastre.
Psihologul Lenke Iuhos crede că acest lucru se întâmplă deoarece Eul nostru dezvoltă un sistem de autoapărare, iar asta ne împiedică să recunoaştem că am greşit, ne ajută să ne păstrăm încrederea în noi şi să ne atingem scopurile propuse.
„În realitate, acest sistem de autoapărare atrage după sine şi efecte negative, deoarece vom percepe denaturat lumea în care trăim, inclusiv propria noastră imagine.
Cauzele greşelilor nu le vom găsi la noi, ci în mediul extern, deoarece le vom analiza situaţia şi prin prisma trărilor pe care le avem în acel moment: vom învinovăţi orice lucru sau persoană faţă de care avem emoţii negative. Atunci când intervine criza, acele persoane se transformă dintr-o dată în sursa răului nostru. Acest lucru se întâmplă deoarece proiectăm defectele noastre cele mai mari persoanelor din jurul nostru”, spune psihologul Lenke Iuhoş.
Cum ajungi ,,vinovatul de serviciu’’
Nenumărate studii arată că fiecare grup are propriul “vinovat de serviciu”, acea persoană pe care toată lumea dă vina. Odată devenit “vinovatul de serviciu”, practic pe acea persoană se vor proiecta toate defectele fiecărui membru al grupului.
Arătatul cu degetul este un gest contagios care poate lasă urme în sufletul persoanelor din jurul nostru. Orice “vinovat de serviciu” va încasa răutăţile tuturor colegilor sau prietenilor şi va ajunge până în punctul în care nu va mai şti când greşeşte şi când nu.Ceilalţi nu vor înţelege drama prin care trece. Învinovăţirea celorlalţi pentru greşelile noastre rămâne o strategie de autoliniştire pentru noi, o validare a bunătăţii şi corectitudinii faţă de egoul nostru.
Folosim subestimarea pentru a ne da o calitate mai înaltă, mai ales când simţim concurenţa. Când prin câteva vorbe subevaluăm cealaltă persoană, distrugem uşor o identitate. După câteva repetiţii, un asemenea comportament ne va strica imaginea foarte uşor, ca mai apoi să strice grupul şi chiar societatea.
Când rănesc vorbele?
Învinovăţirea este frecventă în relaţia de cuplu. Cauza generală este uşurinţa cu care obişnuim să învinovăţim partenerul pentru toate problemele din cuplu: aruncăm vorbe fără rost asupra celuilalt, pentru evitarea asumării unor responsabilităţi.
Învinovăţirea nu rezolvă, ba chiar aduce mai multe probleme. Cea mai lină cale de a evita astfel de situaţii este sinceritatea în vorbe, fără emoţii dăunătoare celuilalt. E necesar să acceptăm că nu suntem fiinţe perfecte şi găsim acele modalităţi prin care putem slefui problema: să observăm ce nu ştie acel om să facă, care sunt defectele care ne deranjează, să ţinem cont că omul are capacitate de a învăţa. Acceptarea ne ajută să nu devenim atât de critici faţă de aceea persoană.
,,Persoanele care obişnuiesc să blameze vor pierde totul’’
În general, oamenii care caută tot timpul probleme la ceilalţi se apără de neputinţa lor, pentru că, în adâncul sufletului se confruntă cu o frică interioară sau exterioară: frica de a pierde locul de muncă, frica de a pierde partenerul, frica de a nu ajunge ei “vinovatul de serviciu” etc.
Când vedem că ceilalţi învinovăţesc pe cineva, chiar dacă poate nici nu ştim despre ce este vorba , avem tendinţa ca şi noi să o facem.
Dacă noi am conştientiza orice gest pe care îl facem faţă de ceilalţi, ne-am da seamă că blamarea nu este decât un gest inutil.
,,Într-o lume ideală, în care am vedea aceste realităţi cu ochii limpezi, ne-am da seama că fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa în linişte, iar nimeni nu are dreptul de a-i face viaţa amară celuilalt. Chiar dacă nu ne dăm seama, „picătura” de blamare pe care o primeşte de la noi şi “picăturile” de la alţii vor îngreuna psihicul acelei persoane, iar aceasta va ajunge să sclacheze. Din dorinţa de a-şi proteja egoul, persoanele care obişnuiesc să blameze vor pierde totul: prietenia, simpatia, iubirea celor din jur”, menţionează psihologul Lenke Iuhoş.
Sursa: www.csid.ro
