Jucarii pentru copii

Magazinul e plin de cumparatori. Sarbatorile de iarna aduc, printr-o traditie milenara, bucurii de neuitat. Pentru copii, bucuriile iernii, la noi, inseamna, poate inainte de orice, cadouri. Parinti, bunici, rude apropiate isi deschid sufletele si… buzunarele cumparand pentru cei mici jucarii care, de la an la an, sunt tot mai multe, mai diverse, mai stralucitoare.

Pomul de Craciun si de Anul Nou va fi, astfel, minunea aceea venita din povesti cu Mosul, cu Ilene Cosanzene, cu viteji de nebiruit… ii privesc pe acesti doi oameni – barbat si femeie – sunt tineri si, mai mult ca sigur, au copii mici.

Doamna chiar se intereseaza, la vanzatoare, ce sa cumpere pentru gemenii lor de sapte ani, iar vanzatoarea, amabila, ii indruma spre compartimentul in care, asezate cu gust, atractiv, sunt o multime de „jucarii” pentru baieti – masinute, macarale, roboti de toate felurile, care pot deveni, la o adica, masini ori luptatori ori locomotive…

Doamna se consulta cu domnul si, intr-un sfarsit, se hotarasc: cumpara cate un robot si cate un pistol – mitraliera pentru fiecare din cei doi gemeni. E o idee si pentru mine care ma rezum, totusi, la o mitraliera, o jucarie prevazuta cu baterii si foarte… functionala. Apas pe tragaci si „arma” incepe sa rapaie si sa scoata „flacari” incat mai sa spui ca e adevarata…

O privesc cu tot mai mare atentie si, deodata, imi amintesc de anul acela atat de indepartat, cand ajunsesem si eu la varsta cand copiii merg la scoala, era vara anului 1944 si ne intorsesem din refugiu, dintr-un orasel din Oltenia, numit Strehaia.

Acolo ajunsesem de frica rusilor, prin mahalaua noastra circula zvonul ca astia, soldatii rusi, care se aflau la granita tarii noastre, ar ucide, ar manca oameni, si tata si mama, gravida, si noi cei doi frati, am plecat cu trenul intr-o noapte, era frig si o spaima grea pusese stapanire pe noi…

Am stat la Strehaia pana in vara, aproape, si cand ne-am intors acasa, in ograda noastra, mare, intinsa pana sus, la gardul domnului Rosu, era un transeu lung si adanc si in transeul acela am gasit jucariile noastre, ale generatiei mele – pusti si pistoale si incarcatoare de cartuse, toate adevarate. Nimeni nu ne-a oprit si coboram si sa ne „inarmam pana in dinti”, la inceput cu oarecare frica, dar apoi tot mai curajosi…

Pe vremea aceea invatasem ce e moartea, o vazusem cu ochii nostri in noaptea cand avioanele ne-au mitraliat trenul si am fugit si ne-am ascuns si am urinat pe mine de frica, n-aveam nici o teama de ea, teama aveam s-o capat mult mai tarziu…

Mie cel mai mult imi placea sa ma joc cu incarcatoarele de cartuse, scoteam cate un cartus din care, cu piatra, extrageam glontul si jumatate din praful de pusca, bateam, apoi, varful la loc, dar pana „in fund”, dupa care puneam praful de pusca deasupra si-i dadeam foc. Doamne, ce fericit mai eram cand lua foc si pocnea si glontul „zbura” din cartus…!

Era un joc fantastic, era, de fapt, jocul cu moartea insasi… Acestea au fost primele mele jucarii iar acum cand, in magazinul acesta feeric, gasesec „automatul” care, parca, seamana leit cu „jucarioara” din transeul in care murisera zeci de soldati, il cumpar si-l pun la radacina pomului de Craciun al nepotelului meu si-mi spun, cu nostalgie, ca, iata, orice-as face, pana la urma am ramas si eu tot un copil…

Eugen Verman