Nu ştiu dacă am surprins atunci, când am scris despre ctp-ist, că reprezintă expresia urei prelinsă peste tot ce a reprezentat bunuri naţionale. Aduceţi-vă aminte de cuvintele grele aruncate spre Hagi, acum câţiva ani şi a altor români care au ajuns simboluri naţionale. El şi alţii, fac parte din tagma de emanaţi ai revoluţiei din decembrie 89, veniţi în jurnalism pe uşa laterală, din industria roboţeilor, cărora le puţea mai toate, pe aici prin România. Şi-au făcut loc în mentalul cosmopolitanist al băieţilor cu fiţe din mass-media, comparând mai tot de pe aici, cu ce se poartă acum afară, fără să le scape să menţioneze de fiecare dată, că ţesătura românească este lucrată dintr-un fir putred. Este emanaţia perioadei post revoluţionară, care a confecţionat această pătură cosmopolitanistă. Mascarada de decernare a diplomelor inventate de Tatulici pentru cei mai, din primii zece, ridiculizată şi de Badea la vremea respectivă, prin neprezentarea de a ridica o hârtie, face parte din acest scenariu greţos pus la cale de aceşti băieţi, cărora le put mai toate ce au marcă românească. Această scursură, din dorinţa de a nu pierde prilejul să fie primul, care să arunce cu lături, peste operă celui mai mare regizor român al tuturor timpurilor, când încă trupul său nu se răcise, a ieşit pe un post de televiziune, care se bate pentru audienţă cu OTV şi s-a erijat în „apărătorul unei minorităţi de oameni din ţara asta”, care, chipurile, nu tresar la filmele lui Sergiu Nicolaescu. Dar pe aceştia nu era nevoie să-i apere nimeni, că între timp şi pentru ei s-a invetat telecomanda, şi el a ştiut asta. Este foarte adevărat că numai în pomul cu fructe, se aruncă cu pietre, evident pentru a te hrăni. Dar ăsta a lovit cu parul pentru al veşteji. Însă, aşa cum amintea şi Nicolaescu într-un interviu, invidia îi dezumanizează pe unii şi îi împing către ură. Să afirmi că filmele lui Nicolaescu, „nu ar fi adus un pic de progres în arta cinematografică românească”, este o afirmaţie strivită, numai de trei titluri din opera sa cinematografică, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte,” “Osânda” şi „Ciuleandra”. O afirmaţie zdrobită de prestaţia actoricească a unor monştri sacri, Amza Pelea, Cotescu, Dinică, Besoiu, Ştefa Iordache, Ioana Bulcă. Sau că a făcut din cinematografie, o afacere prosperă în vremea comunismului, ca şi cum ar fi fost ceva anormal să faci afaceri bune în comunism. Ca şi cum filmul în comunism, trebuia să fie numai artă, pentru că afacerea era din banul comun. Nu a lipsit nici absurdul din intervenţia lui. Afirmaţiile au fost, nu numai pline de ură, dar şi de neadevăr, pentru că a afirmat, că la filmele cu tematică prolecultistă, nu se uitau nimeni, în condiţiile bine ştiute, că toate filmele lui Nicolaescu, s-au jucat cu casele închise. Numai un singur film al lui, au adus venituri cinematografiei, cât aduceau toate într-un an. Nicolaiescu a fost regizorul marilor imagini. A deschis drumuri în arta cinematografică. Este regizorul care a îmbunătăţit tehnica filmărilor, iar metodele sale sunt studiate în cele mai cunoscute case de filme, de pe mapamond. De aceea nu încetez să afirm că individul este conştient de ceea ce face, că totul s-a întâmplă la o comandă lansată din vreme, pentru al denigra. Pentru că s-a ştiut, că maestrul suferea de o boală gravă de colon. S-a aşteptat momentul când puterile l-au părăsit, ca să poată sării la beregată. Mă întreb, de ce n-a făcut-o atunci când Nicolaiescu era în putere? Atacul declanşat de ctp-ist, după ce s-a prăpădit regizorul, reprezintă un act de laşitate. Ieşirea lui în faţă, în acele momente, cu un astfel de material, nu va fi iertată de marele public. Scuipăturile lui frecvente din ultima perioadă, asupra valorilor neamului românesc, îl va fixa în curând, în colţul nemilos al ciumaţilor, unde va putea în linişte să-şi scrie opera sa băloasă, dezavuată de publicul larg.
Col.(r) Constantin Nour
