„Multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut in Romania”

lili.jpgMembrii expeditiei Explorer, Catalina Albu, Claudia Szabo, Lili Adochitei si Marius Albu s-au intors acasa inca de pe februarie. Au escaladat cel mai mare varf al Americii de Sud, Aconcagua, au stabilit si alte premiere pentru Romania in lantul muntos al Anzilor. Povestirile lor din cele 52 de zile de expeditie sunt captivante. Cu atat mai mult daca faptele au fost vazute prin ochii analitici ai unei ziariste – Lili Adochitei.

– Se spune ca alpinismul e greu. Cat de greu?

col-3.jpg– M-am intors acasa si i-am auzit pe unii dintre prieteni plangandu-se cat de greu este la serviciu. Abia am asteptat sa ajung la greul asta din Bacau. La altitudini de peste 5.000 m este greu sa respiri, sa traiesti pur si simplu. Este ori cumplit de cald, ori degeri de frig. Nu poti dormi si fiecare pas pe care il faci te seaca de energie. Nu poti manca si e greu sa-ti satisfaci si necesitatile fiziologice. Din cauza asta, Craciunul si Revelionul petrecute acolo nu le voi putea uita. Marius Albu m-a prevenit si a avut dreptate. Acolo era vara. Colindele lui Hrusca sunau total aiurea in Atacama. Va inchipuiti ca eu, care am urcat maximum 1900 m, pe Ceahlau, am avut un soc cu atat mai mare in Anzi, neavand experienta si pregatirea fizica a prietenilor mei.

– Totusi ai scos-o la capat. Cum?

– Am avut rabdare, incapatanare si noroc. Mult noroc. Uite ca unul dintre colegii nostri, Dan Duta, nu s-a impacat cu altitudinea si s-a intors acasa, desi mai trecuse prin expeditii asemanatoare. Forma de moment mi-a permis sa ma pot acomoda la altitudine, in Chile, unde am urcat si pe un varf de 5100 m, realizand impreuna cu colegii mei o premiera romaneasca. Pe Tres Cruces Central, la 6600 m, n-am reusit sa urc, dar Marius si Claudiu au stabilit o alta premiera. Am izbutit pe Aconcagua, indurand un frig cumplit, ceva de neimaginat. Am crezut ca am degerat si ca se va lasa cu parti de corp amputate. Din fericire, doar pielea mi s-a cojit pe fata si pe maini. Un roman, dintr-o alta expeditie, de aradeni, a si murit in acele zile pe Aconcagua. Si eu, in momentele de maxime incercari imi puneam intrebarea „ce caut eu aici?”. Mai presus de orice am izbutit datorita prietenilor mei, care sunt oameni deosebiti si alpinisti adevarati. Ei m-au ajutat si mi-au dat incredere.

– E frumoasa America de Sud?

– Multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut in Romania. Avem o tara binecuvantata. Trebuie sa ajungi departe in lume ca sa-ti dai seama de asta. Cum e acolo? Doar bolovani, nisip negru, mult praf. Padure deloc, un desert unde n-am vazut nici macar o pasare in inaltul cerului. Urat, tare urat. Bine, la ritmul in care sunt taiate padurile la noi, ii vom ajunge din urma pe chilieni si argentinieni. Poate ar trebui sa invatam de la ei respectul pentru apa. Acolo fiecare picatura este gospodarita temeinic. Ce legume uriase am vazut crescand langa un biet fir de apa… Si mai e ceva: fiecare catun, cat de saracacios, avea amenajat un teren de fotbal, impecabil nivelat, trasat, cu porti regulamentare.

– Ai mai participa la o expeditie asemanatoare?

– Probabil ca dupa o vreme, cand amintirile neplacute imi vor zbura din minte, mi se va face dor de Anzi. Acum, in momentul asta, nu. Oricum, sunt fericita ca am trait o asemenea experienta, nu-mi pare rau de nimic. Sunt pe lume lucruri care merita vazute la fata locului, iar obiectivele noastre din Anzi, chiar daca nu le-am atins pe toate, fac parte din aceasta categorie.

Peter KELMAN

Adauga un comentariu

*