Cand am ales acest titlu nu m-am gandit la orasul simbolistilor, sediu al boemei inceputului de veac douazeci, al absintului, ftiziei si pierzaniei si nici la comunitatea tentaculara, coercitiva si agresiva, asa cum au perceput-o poetii damnati.
Sintagma, consacrata in arte ca o forta irationala, vezi Kafka, in care individul se simte frustat si debusolat pentru ca o gaseste inteligibila, isi are, acum si aici un corespondent proaspat; Cetatea blestemata pare a fi perena; doar ca formele de presiune asupra individului s-au modificat hotarator; jocul democratic, valabil in teorie, este folosit abil de alesii comunitatii pentru propria lor prosperitate.
Puterea locala trateaza cetateanul ca pe o bacterie, birocratia e ucigasa, functionarul public e suveran si abuziv; mecanisme oculte incarcate de energia subversiva a banului si cupiditatii aduna imprejurul celor alesi un grup de servitori si lingai ai puterii locale, un fel de profitori ai clipei care considera Cetatea propria lor mosie. In spatele normelor de organizare sociala se acumuleaza structuri de interese paralele cu legea care, mituita si corupta la toate nivelurile fraternizeaza cu fara-de-legea. Alesii nu mai pot fi controlati; ei formeaza o casta solidara prin interese comune; si totul in numele „interesului public”; de cele mai multe ori agenda Primariei nu are nimic de-a face cu agenda cetateanului. Democratia cu mecanismele ei delicate devine in cetatea blestemata de astazi o biata spalatoreasa de vitrine.
Astazi, demnitatile locale sunt mai vanate de politicieni (cititi: clientela partidelor) decat cea de parlamentar de exemplu, pentru ca au un potential de pricopseala superior. Legile, confuze, le permite acestora interpretari abuzive, fireste, in functie de unele interese de grup; favorizezi pe unii in dauna altora. Puterea locala legitimata chiar de contribuabil se afla nu odata intr-un razboi de guerila cu comunitatea; vechile promisiuni electorale, seducatoare la prima vedere, se risipesc ca pleava si cei numiti „gospodarii urbei” devin administratorii propriilor afaceri obscure, greu de dibuit; si, la urma urmei, nu dau nicio socoteala nimanui; un decont negativ al unui mandat ramane nesanctionat; primarii isi disipeaza averile acumulate spre neamuri si prieteni de gasca politica invizibilizandu-si profiturile. Acoperiti de functie, fara scrupule, hrapareti si ipocriti, tentaculele unor alesi locali cuprind comunitatea spre disperarea si neputinta votantilor trasi pe sfoara.
Camarila e selectionata atent, dintre lingai si oportunisti; cine se impotriveste, cine tipa in front este anihilat sau mituit; consilierii sunt ingenunchiati, voturile lor pot fi tranzactionate in schimbul unor favoruri; primarul prospera, dispune prin tipat sau recompensa, controleaza, umileste, atribuie discretionar, prin licitatii trucate concesiuni din terenul public, directioneaza totul spre clientela politica sau oameni de afaceri buni cotizanti la pusculita partidului.
In datele ei esentiale, cetatea se configureaza la romani ca un univers discretionar, opresiv si irational. Acest tip de despotism local, cu suport politic, alimentat si de o retea invizibila, de sorginte mafiota, este noua caracatita a provinciei, deocamdata invulnerabila fiindca coaguleaza puternic doi termeni simbiotici: cineva da, cineva primeste si viata continua cu avantaje pentru ambii termeni ai „pactului”. Greu de nimicit. Ceea ce functioneaza in vest – in Est devine o forma cu alt continut.
Pentru a indulci umilinta cetateanului, biet catel flocait al urbei, pe care nimeni nu-l asculta fiindca nici el nu cunoaste indeajuns locul si drepturile, primarul roman scoate poporul in strada la sarbatori inventate, la o berica pe terasa, la muzici si dans, la un iarmaroc cu masinute electrice, la o defulare si relaxare de balci – toate astea aflate sub semnul „culturii”, si pe bani publici; sa tot casti gura, sa-ti intre mustele-n gura de uimire privind focurile de artificii, plebe ce esti, masa amorfa, manipulabila. Ca-n vechea Roma, paine si circ.
Dar atentie, vin alegerile! {i pentru a cobori din generalitatile exprimate mai sus la sfanta particularitate, adica la realitatile locale, sunt nevoit sa remarc dezamagit ca administratia bacauana comite o catastrofala eroare „liberala”; eroare sa fie oare? Sau lipsa de intuitie politica? Sa fie ignoranta? Lipsa de vocatie? Orbire? Poate crasa nepricepere? Inclin sa cred ca-s toate laolalta. Exista la Bacau o puternica comunitate intelectuala, de creatie pe care Primaria n-o prea baga in seama, cu care nu comunica, pe care n-o foloseste si nici n-o asculta, cu care nu se sfatuieste, de la care nu accepta sugestii decat atunci cand ii ajunge cutitul la os, indeobste inainte de alegerile locale sau cu prilejul unor evenimente simbolice cand, in pripa ca tot ce intreprinde romanul superficial si iresponsabil, sufla in goarna sa-i adune creatorii, sa incropeasca un program urgent si haotic de manifestari aflate sub presiunea grabei…
Cum v-ati amintit ca existam, Domnule Primar? Constructia unui eveniment atat de important ca „Bacau – 600” presupunea un dialog de cel putin un an cu comunitate fortelor creatoare ale urbei. Ati comis o gresala impardonabila din care intelegem cat de putin contam…
Cat negru sub unghie.
Ovidiu GENARU
