Era iarnă, mereau o iarnă blândă, fără viscol, fără vântoase enervante, mereu straturi subțiri de omăt năclăite cu noroi și paie sau fân ce se lipeau de șotroacele țepene, mari, strâmbe, târâite de ici-colo de cine apuca să le înșface și să le plimbe anevoie prin curte. Era clipa prea mult așteptată. Se apropia Crăciunul cu bogățiile și emoțiile lui. Preotul Dorin cred că era ultimul din sat care tăia porcul. Avea principii tăticul meu pe care nu le încălca.Nu știa de nicio sărbătoare a sacrificării porcului de Ignat, pe 20 decembrie. Era doar ziua de sărbătoare a Sfântului Ignatie Teoforul și atât. Nu munceam. Mergea la biserică, ținea slujba și ne lua cu el să cântăm în strană, apoi se odihnea în orele după-amiezii.Tata, cu concepțiile lui de preot spunea că este un păcat să sacrifici porc înainte de Nașterea Domnului, să faci fripturi în post de la pomana porcului.Țârțâreii lui, care ținuseră atâta amar de post, se înfruptau dacă datina se împlinea în ultimile zile de post: lingi o lingură, guști de sare… Total nepotrivită pentru efortul depus înainte, așa că mai bine își făcea munca lui bisericească: umbla cu Ajunul Crăciunului care debuta cu trei zile înainte deoarece avea vreo două-trei sute de enoriași. La început, pleca cu preoteasa lui, draga mea mamă, apoi cu fratele mai mare, Ionuț, dascăl de meserie și pe urmă, până la sfârșitul zilelor lui cu Ilie, încă de copil de vreo 10 anișori și apoi elev al Liceului Teologic din Roman.Lumea nu mai știe astăzi ce reprezintă Ajunul Crăciunului – este datina ortodoxă în care preotul merge din casă in casă sfințind și binecuvântând bucatele fiecărei familii.Ritualul zilelor de decembrie nu era stabilit, era pur și simplu o obișnuință, o primeneală a ceea ce urma. Te trezeai dis-de -dimineață și făceai ceva, nu conta ce… De fapt ce ai făcut și anul trecut pe aceeași vreme. Cu siguranță, tăierea porcului era asteptată încă din prima săptămână a Postului Crăciunului și era uitată repede pentru că rotițele anului nu stăteau pe loc și aduceau darnice și alte bucurii, care mai de care mai intense. Crăciunul venea repede și timpul se sfrijea. Începeam cu Scutecele aromate pline cu nucă, zahăr și cacao și plăcinte din bostan turcesc în ultima zi de post sfințite și continuam, în prima zi de Craciun, cu piftie de cocoș țanțoș, sarmale, rasol cu mult hrean iute să-ți scoată lacrimile, mămăligă mare cât o zi de post, salate cu multă maioneză…De porc nici nu era vorba.Toți așteptam cu neastâmpăr ziua în care tata orânduia trebile – musai după Crăciun și până la Bobotează, pe șase ianuarie, când era timp de treabă, destul cât pofta noastră de șoric să devină dintre cele mai uriașe.În ajunul tăierii porcului se pregăteau oalele, cratițele, covata, afumătoarea, mereu o altă încropeală de scânduri strâmbe, masa – și ea bătută în cuie de fiecare dată altfel, podină pe care se curăța porcul și cuțitele și securea. Tot seara se pregătea ultimul mic dejun al porcului – o găleată mare cu vin roșu, alb, oțețit sau nu, ca mușchiul și șunca să devină fragede. O căpiță mare de paie era ultima grijă, deși mereu devenea o pacoste.Trezirea se făcea la ora cinci dimineața. Pe niște pirostii, unele împrumutate se așezau oale și ceaune pentru a fierbe apă de curățat șoricul, de spălat mațele, stomacul și ce mai era.După mica beție din troacă dată de vinul ghiurghiuliu fugăream porcul prin curte, grohăia, guița până se îmbăta și cădea din picioare ca un bețiv. Noi ne amuzam alergându-l. Ne împiedicam și ne ungeam cu noroi din cap până-n picioare. Câteva minute mama ne ținea în casă. Tata și doi oameni din sat îl legau porcul de picioarele din față și după înjunghiere îl trăgeau pe podina din scânduri. Apărea deodată o stare de agitație, un du-te-vino de neuitat. Paharele cu vin roșu și rachiu erau mereu umplute.Porcul era așezat pe un strat voluminos de paie care nu se aprindeau vesel cum trebuia ci fumegau enervant. Ne puneam în genunchi și suflam de ni se înroșeau ochii. Ne ungeam cu funingine din cap până în picioare. Când vâlvătaia se ițea, era ațâțată cu smocuri firave de paie aduse din podul grajdiului, uscate. Cu furcile, tata și cei doi săteni aduceau mănunchiuri nu prea mari de paie și le așezau tacticos și constant pe părțile unde se zărea șoricul ce treptat începea să plesnească, dovada efectelor focului. Era timpul când procul devenea negru ca tăciunele: și afumat și copt. Când nu se mai zărea nici un fir de păr de porc, tata îl învelea cu un sac din iută ca să se înmoaie și ne cocoța pe el. Nu încăpeam toți treisprezece, așa că ne urca pe rând. Era hărmălaie și bucurie. Spinarea porcului era caldă și ieșeau aburi.Tata, tacticos cum era încerca să trimită oamenii chemați acasă, ba cu o vorbă, ba cu un pahar de vin, că de! de unde atâtea pachete de împărțit și lor. De restul se ocupa admirabil.Cu perii, apă fierbinte și sare frații mei spălau sârguincios. Tata rădea cu cuțitul negreala și iarăși peria șoricul. Când totul era curat fiecare dintre noi ne luam premiul – câte o bucată de coadă, de ureche, de șoric moale de pe burtă, trecute prin sare grunjoasă cumpărată la sac de ne ajungea jumate de an.Nu mai conta nimic – nici noroiul amestecat cu zăpadă și sânge, nici frigul, nici munca care urma. Ne foiam în jurul porcului murdari și mânjiți de fum. Tata se răsucea tacticos tranșând hălcile de carne, iar noi, tot tacticos smulgeam șoricul de peste tot. Când tata devenea mai atent șoric nu mai era. Țipa la noi, sărăciilor, cum mai prind slănina de pari în afumătoare? Nu v-ajunge? Fimeie ia și du-i în casă! Fă-le o mămăligă și prăjește niște carne și niște ficat la copchiii ăștia! Nu ne ajungea niciodată. Se simțea rădăcina hapsânelii în postul interminabil, pofta nestăvilită de când adulmecam mirosul de la tăierea porcilor vecinilor până la interdicțiile repetate de a nu ne înfrupta. Acum ne răzbunam cu sete. Și ne ținea răzbunarea asta până la jumătatea lui ianuarie a anului următor (adică mai puțin de o lună) când nu mai găseai la beci decât câteva hălci de slănină afumată, bineînțeles fără șoric și coastele uscate și jumulite de ce mai găseai pe ele.Urma migala – preparatul cărnii.Toba – cu ce să o mai faci? Urechile nu mai erau, coada o rodea Screapi, cățelusa noastră, prin curte după ce luasem noi de pe zgârciuri ce a fost mai bun. Până la urmă ieșea. Avea mama experiența fantastică de a face din nimic ceva.Cârnați – rețeta tatei – carne grasă doar de porc, o legătură uriașă de ardei roșu, uscat, piper, sare și mult usturoi. Ce ieșea, măiculiță! O farfurie de mămăligă nu-ți ajungea să mănânci trei centimetri de cârnați – poate de aceea rămânea ultimul deliciu în canistra cu carne conservată.Chișca – era caltaboșul făcut din stomacul intestinele groase ale porcului, umplute cu carne tocată și orez pe care nu îl mânca nimeni. Eram sătui de deliciile porcului. Lebărvușt, cum pronunțam noi „lebărbuș”. Nici pentru preparatul acesta nu rămânea mare lucru: a face friptură la 15 guri din carne macră și ficat însemna cam un sfert de porc. Ce să mai rămână, de-o poftă și țac – pac era totul isprăvit.Câteva bucăți mai bine-alese de carne erau fierte în untură topită (care lăsa în urmă jumările sărățui și numai bune cu turte când nu se mai găsea nici urmă de bunătățuri pe la beci) puse apoi la conservat pentru zile negre.Coastele și slănina afumată – partea porcului care rămânea la sfârșit. Unele bucăți prindeau – minune!- și luna februarie.Și nimic nu se pierdea deoarece grăsimea de pe burtă și cea care fusese pusă la conservat în untură era amestecată cu sodă caustică și se făcea, în primăvară, săpun cu pelin iar zeama care rămânea, vrecia se punea în vase și se folosea la spălatul țoalelor înainte de Paște.Târziu, în noapte, toate erau puse la punct. Noi, copiii, de la mic la mare stăteam ghiftuiți lângă soba încinsă, sătui ca niste purceluși, dupa un post ținut riguros și chiar aspru pentru că de bomboane sau dulciuri nu era vorba, doar gemul de vișine din canistre ce ne mai îndulcea.A doua zi lucrurile intrau in firescul zilelor de iarnă. Fiecare la treaba lui, tata și mama cu ale casei, iar noi cu hârjoana care nu se termina niciodată. Ne continuam copilăria plină de haz și de necaz, cu acea plăcere voluptoasă de a trăi împreună ca si cum nu era fericire mai mare. Ne plăcea pur si simplu să trăim laolată, în micimea noastră care devenea pe măsură ce creșteam un univers fabulos. A trăi într-o curte și într-o casă plină cu 13 copii era o taină a fericirii.A ține Postul Craciunului, atât de lung, fără a te înfrupta era pentru toți cunoscuții noștri un mister. Toti, împreună. Mereu unul lângă altul.Miraculos era cu siguranță faptul că tatăl nostru era un preot, unul din cei cu harismă pentru că avea o virtute admirată de noi și neînțeleasă de mulți din jurul lui pentru un om atât de simplu, avea darul înțelepciunii și ne domina fermecător. Cred ca de la el ni se imprima în atitudinea noastră acea bucurie și veselie de nespus, pe care lumea din sat nu o pricepea. Nici nu avea cum. Trebuia sa fii un creștin adevărat,să te uiți la noi cu fericire și nu cu milă, cum deseori se întampla… Până la urmă uimirea era uriașă: dacă te uitai peste gard în curtea noastră, nu vedeai decât mulți copii care se hârjoneau fără nicio grijă și multe capițe de fân pentru văcuțe, doi trei porci guițând și găini peste tot. Tăiatul porcului era o zi din frumoasele 365 ale anului. Dar timpul nerăbdător trecea așa de repede încât pentru noi, copii fiind, era ca o minune. Ținea doar o zi. În fond nu tăiatul porcului, ci bucuria care ne săgeta când începeau toate pregătirile. Bucuria noastră era faptul că eram toții, la un eveniment în familie, prilej de veselie familială, de chicoteli, de îmbrânciri între noi, de râsete cu lacrimi, dar și un fiasco cu mâl, zăpadă, fum înecăcios de paie umede, noroi pe prispă, pe holuri și pe toate pragurile. Tăierea porcului ne unea și mai mult și urma să ne strângă, în anii următori , și după trecerea în neființă a tatălui nostru. An de an. Ca de altfel orice eveniment care ne solicita pe toți. Era minunat. Fiecare avea câte o trebușoară. Mușuroiul familiei noastre se mișca în același ritm an de an.Astăzi 13 copii duc dorul acestor zile. Timpul nu îl mai putem aduce înapoi decât prin cuvintele și amintirile noastre vesele și de neuitat, depănate uneori trist și cu nostalgie.
Prof. Mihaela Țăranu, Școala Gimnazială Letea Veche
