Alegerile se apropie, iar candidatii la scaunele de pe care vor imparti puterea, vor trebui sa reflecteze la cei ce ii vor vota. Partidele vor trebui sa nu uite ca electoratul apartine si satelor noastre. Taranii, cati au mai ramas, chiar daca nu mai reprezinta talpa tarii, nu pot fi ignorati nici pentru locale si nici pentru parlamentare.
Acest material mi-a fost sugerat de o stire din presa conform careia autoritatile dintr-un sat sucevean vor sa cladeasca o scoala peste cimitirul satului unde zac osemintele mosilor, stramosilor si parintii acestei asezari.
Desi orasean prin nastere, am iubit de copil inca, satul romanesc, din care s-a ridicat mama mea, ca si parintii si stramosii ei. Este vorba de Racaciuniul unde traia bunica mea si la care veneam cu drag in vacantele de vara, an de an. Am iubit si respectat si cadrul de viata al taranului roman. Am citit scrisul lui Creanga, Cosbuc, Rebreanu, Ionel Teodoreanu si atator scriitori si poeti, in care taranii erau infatisati prin maiestria scrisului lor.
Din trecut imi amintesc de un motto a lui Lucian Blaga: „Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”. Aceasta fraza mi-a adus-o in minte stirea din ziarul cu pricina. Satul copilariei generatiei mele dispare insa treptat, treptat. El moare, iar vesnicia de care vorbeste Blaga este inlocuita de realitatea zilelor noastre infatisata in ziarul sucevean. Satul romanesc din trecut a imbatranit. Nu numai prin scurgerea irevesibila a timpului, dar si prin evenimentele ce i-au fost ostile, daca nu chiar dusmanoase. „Talpa Tarii” din trecut a devenit talpa suferintelor. Veacuri de-a randul viata taranului a insemnat sudoare, umilinta, jacmanirea lui de catre diversi exploatatori care se imbogateau de pe urma muncii lor. Cata dreptate a avut marele nostru romancier Liviu Rebreanu, care in perioada interbelica exclama in „Lauda taranului roman”: „Taranul nu s-a despartit de pamantul lui. El a ramas veacuri intregi pastratorul fiintei noastre, a limbii, a datinelor, a unitatii noastre nationale”.
Blaga a avut totusi dreptate, unitatea nationala n-a faurit-o lumea cosmopolita a oraselor. Mai intai frantuzita, apoi nemtita sub presiunea nazismului german, apoi rusificata prin slugarnicia fata de „tatucul rosu” de la Kremlin, in fine, americanizata in prezent, desi supravietuitorii din ultimul razboi au sperat in zadar la acel „vin americanii” care ar fi trebuit sa ne scape de comunismul sovietic.
Taranul nostru a fost vlaguit rand pe rand de exploatatori de tot felul. Fie ca a fost vorba de seceta sau de arsita sau de revarsarea nebuneasca a apelor. Sa nu uitam, cei care au apucat acele vremuri si de acele odioase cote concepute in perioada fortata a colectivizarii, in care fostii chiaburi erau „vinovati” din cauza harniciei lor.
Colectivizarea impusa i-a fugarit pe tineri la oras, unde acestia au devenit muncitori, care nu le-a adus alt beneficiu concret, decat ca faceau parte doar pe hartie si in propaganda oficiala din „clasa conducatoare”. Revolutia a fost si ea o amara deceptie, fiii satelor deveniti oraseni au fost scosi din minele si fabricile in care isi traiau existenta, prin privatizarile care in realitate au fost o adevarata jefuire a avutiei nationale si in baza carora profitorii de pe urma revolutiei si-au agonisit averile cu care de ani de zile sfideaza saracimea.
De la sate, oamenii care au visat sa-si recapete pamantul odata cu revolutia, mai bat inca si acum drumul spre tribunale cautandu-si dreptul asupra pamantului de care au fost despuiati. In fine, deschiderea frontierelor si patrunderea in U.E. a pustiit si ea ce a mai ramas din traitorii satului. Mirajul „euro-ului” a adus pe barbati pe santierele oraselor italiene, pe femei in casele in care octogenarii supravietuiesc prin efortul romancelor supuse unei munci desigur, deloc de invidiat, iar pe ogoarele si livezile Spaniei se reunesc romani si romance care ne-au imbogatit vocabularul cu un nou termen „capsunari”.
Oamenii nostri politici, ce se vor alesii natiunii care vorbesc de inalta politica europeana si nationala, ar face mai bine sa se preocupe de soarta satului si aaranului roman. Speram sa nu o mai faca ca in trecut numai in preajma alegerilor, sub forma promisiunilor, de care toata lumea este satula. Alegerile vin si vor trece, ma tem ca si dupa aceea, totul va fi amanat pana la… viitoartele alegeri de peste patru ani.
Av. Gh. DALBAN
