Mielu’

La-nceput a fost mielu’. Apoi au aparut si candidatii. Incolonati si inclonati. Noi o stim. Ei sunt aceeasi. Peste tot. Pâna acum câtiva ani, traficul de inocenta ovina in scopuri electorale era camuflat de culoarea rosie a social-democratiei pesediste. Intre timp, mingea s-a mutat in terenul cavernos al dreptei, luând cap compas nordul sacoselor portocalii inscriptionate cu PD-L. Sub satârul casapului, mieii isi dau duhul pentru o cauza deloc nobila: rotunjirea procentelor electorale. E unica scuza utila si plauzibila si buna de facut cadou. Iar a recunoaste-o, chiar si intr-un târziu suspectabil, e poate un inceput de salvare a aparentelor. Locuitorii localitatii Ghermanesti sunt doar o stratagema de televiziune si o coincidenta toponimica neasteptata. Rolul Ghermanestiul nostru celui de toate zilele poate fi jucat, foarte bine, de Bacau, Iasi, Ploiesti, Bucuresti etc. De dragul românului, important si necesar doar odata la patru sau la cinci ani, oierimea politica reinventeaza teorema turmei si reteta sacrificiului electoral. Mielu’ si nevinovatia vinovata a santajului politico-lânos la care suntem supusi ne trimit spre concluzia de-acum fireasca a patimirii noastre inca primitive. Unanima si inatacabila, ea ne arata ca stim sa primim de toate mai bine ca oricine altcineva. Si ca la demisolul fiintei noastre pipernicite si milogite zace un miez moral alterat care ne permite sa abandonam lesne pozitia bipeda in favoarea banalei cocârjari pre-electorale. Insa a fi si a face asa inseamna a accepta la nesfârsit o grozava incoerenta dementa: planurile se intersecteaza intr-o generala convergenta generoasa din care nimeni nu mai pricepe nimic. Se ia cu doua mâini; ba se ia cu patru sau cu sase; se ia de la dreapta la stânga esichierului politic si retur; se ia de la PSD, PD-L, PNL, UDMR, FNI, FCM, CARITAS, PC, FPS 1, 2, 3 si 4, FNC, URR, UNITER, FSN etc. In Saptamâna Mare, românul primeste si ia incercând marea cu degetul. Dupa care se retrage satisfacut in penumbra intrebatoare a naosului. Urmeaza o noua „Inviere”. Profitabila si tihnita, de data aceasta. Sictirit de lucrarea sa neinchipuit de ridicola si de politizata, naivul Dumnezeu al Saptamânii Patimilor s-a cerut, cuviincios, la pensie. Aparent, oamenii stiu sa-si poarte singuri de grija. Indeosebi cei politici. Adica cei care conteaza. Desi, in ceea ce ma priveste, un anume umanitarism pascal ma indeamna si acum sa-i sarut pe toti pe obraz si sa-i vând pe o nimica toata. Pe ceea ce sunt si intruchipeaza de fapt. Vidul.
Lucian BOGDANEL