Autoanaliza este o practică sănătoasă, cât timp nu exagerăm cu ea. Iată și ce efecte negative poate avea asupra vieții noastre.
Majoritatea persoanelor deprind târziu arta autoanalizei și a beneficiilor ei. Nu este de mirare așadar să întâlnim situații în care autoanaliza pare mai mult să încurce relațiile și adaptarea sănătoasă la realitate a persoanei care o practică.
În general, autoanaliza este folosită pentru clarificarea și înțelegerea propriilor trăiri și comportamente și pentru construirea imaginii de sine.
În plus, autoanaliză cuprinde o zonă de finețe, greu observabilă de către inițiator, formată dintr-o varietate de atitudini pe care le manifestă față de propria persoană în momentul în care se autoanalizează.
Altfel spus, felul în care ne folosim de autoanaliză vorbește despre tipul de relație pe care îl avem cu noi înșine.
În acest fel, autoanaliza făcută correct plasează persoana într-o relație sănătoasă cu sine însă și cu ceilalți, fără a îi exclude pe cei din urmă.
În schimb, autoanaliza în exces ajunge să îndepărteze persoana de testul realității, al relațiilor trăite în experiența directă și să o plaseze într-o realitate alternativă, exclusiv interioară.
Din păcate, în ciuda bunelor intenții ale inițiatorului, autoanaliza poate fi supusă unor erori care îngreunează și chiar blochează atingerea scopurilor propuse inițial.
Când informațiile pe care persoană le are în momentul respectiv nu sunt întru totul corecte, când reperele utilizate nu sunt reale sau când sunt selectate din realitate doar o serie de informații cu care persoana este de acord, autoanaliza se transformă într-o problemă de rezolvat cu date incomplete și incorecte.
Este sănătos să ne punem întrebări legate de propriul comportament, să încercăm să ne explicăm reacțiile, să ne înțelegem emoțiile și alegerile.
Cu fiecare întrebare și timp investit în propria persoană ajungem mai aproape de sine iar asta ne însănătoșește și ne crește puterea de adaptare sănătoasă la viață de aici acum.
Când ne punem întrebări legate de un comportament, un gând sau o reacție emoțională, o facem cu un scop mai mult sau mai puțin conștientizat.
Fie că ne dorim să înțelegem mai bine ce se întâmplă în interiorul nostru, fie că dorim să schimbăm sau să dezvoltăm o anumită parte din noi, autoanaliza se încheie de fapt cu orientarea spre experimentarea în realitate, pentru că doar acolo putem trăi nouă înțelegere și ne putem lua sensurile noi, pe care să le folosim în continuare la o înțelegere mai profundă de sine.
Practic, autoanaliza fără raportarea la realitate rămâne un vis cu sensuri profunde, însă fără ancore stabile în viața trăită, iar autoanaliza în exces se transformă în fugă sau evitare a trăirii realității.
În acest fel, chiar dacă o persoana are capacitatea de a se observa cu acuratețe sau de a îi percepe clar pe ceilalți, chiar dacă își pune întrebările potrivite și găsește sensuri din ce în ce mai profunde legate de propriile trăiri, își poate întreține un cerc vicios al unei veșnice autoanalize care să o îndepărteze de trecerea la acțiunea pentru care se face autoanaliza.
Fără o raportare la concret, fără testul realității, autoanaliza rămâne raționalizare bazată pe informații despre care persoana nu știe dacă sunt sau nu reale.
Propriile judecăți, concluzii și impresii sunt completate și întregite prin descoperirea prin experiență – care aduce cu sine perspective noi și valoroase.
Interiorizarea excesivă privează așadar persoană o clarificare mult mai rapidă, prin experiență, a preocupărilor și concluziilor pe care le-a tras deja.
În concluzie, autoanaliza este poate unul dintre cele mai frumoase și complexe cadouri pe care ni le putem oferi: ea deschide perspective noi, clarificări și sensuri personale pe care merită să le cunoaștem complet: trăindu-le și înțelegându-le în interior, și experimentându-le în realitatea exterioară.
Sursa: www.psychologies.ro
