Nu mi-am dorit vreodată un cuplu perfect, dar dacă mi l-aș imagina… aș ști ce îmi doresc. Eu și soțul meu nu suntem perfecți, dar suntem fericiți împreună. Mai fericiți.
Nu cred că fericirea depinde de celălalt. Desigur, el poate avea o contribuție importantă la starea ta de bine, dar dacă de felul tău ești o persoană prăpăstioasă sau taciturnă sau mereu nemulțumită… nu cred că un altul poate schimba asta fără contribuția ta.
Văd deseori în jurul meu, între cuplurile care ne sunt prietene, câte nemulțumiri pornesc din lipsa comprimisurilor sănătoase sau din așteptările nerealiste că celălalt trebuie să se schimbe, să facă ceva sau „altceva”.
Unde ești tu în ecuația asta? Cu ce contribui tu la schimbarea lucrurilor? Și, mai important de atât: Tu ce așteptări ai de la o relație?
Când mi-am cunoscut soțul eu aveam 31 de ani, iar el 40. Ai spune că eram oameni maturi și asumați. Poate acesta este un lucru bun, pentru că la vârstele respective, ai deja conturată o personalitate, știi ce vrei și ce nu, ești mai stabil și stăpân pe tine.
Totodată, ai un trecut, ai niște obiceiuri și, îți place sau nu să recunoști, ești mai rigid. La 20 de ani faci mai ușor compromisuri. La 31, ierți mai greu, treci cu vederea și mai greu.
Noi doi ne-am îndrăgostit, dar, totodată, am rămas receptivi și la defectele celuilalt. Lui îi place curățenia, eu fac dezordine. Am găsit, după multă muncă și răbdare, calea de mijloc.
Facem împreună curățenie, eu fac mai puțină dezordine, el nu devine iritat de ea. Eu, contrar așteptărilor din partea unei femei, vorbesc puțin. El… din când în când uită să tacă.
Evident, răbdarea mea ajunge la o limită. Dar știu că el este așa, prin urmare, am învățat să îl iubesc pentru ce este și nu pentru ce ar putea fi.
Chiar și la vârsta asta ne-am format împreună. Suntem un cuplu de 10 ani, căsătoriți de 5. Nu, nici la vârsta aceea nu ne-am grăbit. Amândoi am mai fost căsătoriți și știam că un actul respectiv trebuie semnat și cu capul, nu doar cu inima.
Avem multe defecte separat, dar și împreună. Defectele pe care le avem împreună ne apropie mai mult. De exemplu, faptul că uneori suntem leneși și ne ascundem de cei din jur…
Crăciunul ăsta l-am petrecut noi doi într-o vacanță în străinătate pentru că voiam relaxare, nu pregătiri și vizite la toate neamurile. Iar defectele pe care le avem separat am învățat să le tolerăm.
Cu toată aplecarea lui către ordine, încă se suie în pat cu hainele de pe stradă. Iar eu, când mă coafez singură, las păr peste tot în baie.
Pe scurt, dincolo de momentele de „prea puțină afecțiune” pe care am învățat să le remediem, de certuri (inevitabile într-un cuplu!) sau diverse neajunsuri, știm amândoi că suntem mai fericiți când suntem împreună.
Și cred că această concluzie comună și de necontestat a noastră ne ajută să fim mai înțelepți, mai îngăduitori și toleranți unul cu celălalt.
Cu certitudine nu este un basm relația, dar nici viața în general nu este. Iar așa cum se spune că trăiești viața pe care ți-o construiești, tot așa îți trăiești și relația de cuplu.
Sursa: www.psychologies.ro
