Pretutindeni unde este nevoie sau nu, romanul bate un cui. Probabil ca asta ii face placere din moment ce folosinta lui abuziva se releva, gospodareste, mai peste tot. Parca prea multe lucruri rezolva cuiul la romani. Uneori in locul lui s-ar potrivi altceva, un surub sau un banal clei, un cep, altceva, dar romanul aplica, ambitios si consecvent, cuiul. Lipsa de inventivitate? Ma indoiesc. Atunci?
Pune mana pe ciocan si da-i. Cu sete, daca intra la sigur; mormaind daca se indoaie, injurand printe dinti cand isi striveste degetele.
Daca ar fi neamt romanul ar alege, cand e cazul, surubul adecvat si piulita, burghiul electric. Dar romanul se incapataneaza sa nu fie neamt fiindca sfredelul electric nu functioneaza la lampa, si-apoi, nu-i asa, el e patriot si prefera cuiul, traditia, obiceiul pamantului; pe care il bate cu sete unde vrei si unde nu vrei.
Nu rare ori chiar si in propria-i talpa. Nu trebuie sa fii cizmar pentru a reusi asta. A-ti bate singur cuie in talpa e aproape un proverb, conotatia lui ar fi nepriceperea, lucruri de mantuiala.
O anume civilizatie revoluta atarna, sa nu cada, la romani, de miraculosul cui. Utilizat in exces el devine iluzia unui panaceu.
Cu ajutorul cuiului perpetuam o lume care din pacate apartine trecutului. Poate ca n-am avut altceva la indemana, poate ca am fost prea saraci si suntem inca.
Prea bun la toate, un fel de capra a calicului, in lipsa de altceva, folosindu-l vreme indelungata cuiul devine o stare interioara dominanta.
Un mod de a gandi lumea. Mostenire genetica. Ideea de cui, absolutizata, respinge ideea de surub. Spirala, trebuie s-o recunoastem, presupune o anume educatie tehnica, un comportament reflexiv fata de finalitatea precisa a scopului.
Una e sa lovesti cuiul in scafarlie, nu?, gandindu-te in clipa aceea la un vecin, de pilda, care ti-a otravit gainile, – si alta e sa rasucesti migalos o piulita.
A bate cuie unde nu trebuie e un act haiducesc, o defulare a ceva, o descarcare de ciuda, un adversar invins.
Cuiul rupe, raneste materialul, o apuca stramb, la naiba, ce conteaza, ce mai conteaza pentru ca la romani deviza blestemata „merge oricum” face ravagii. Daca vrei sa scoti cuiul ramane gaura.
Carpitura e gata, improvizatia, uratul, strambul, petecul. Colac peste pupaza, cand cuiul isi greseste tinta mai legam si cu sarma. Infasori, strangi, rasucesti capetele pana aproape pleznesc, poimaine cedeaza, nu-i bai si o iei de la capat, timp e, slava Domnului, ca nu dau turcii. Folosind solutiile cele mai ieftine platim mai scump.
Asta e, ca improvizam, nu ducem nimic la bun sfarsit, nu tratam chestiunea inginereste. E limpede, cuiul saboteaza ratiunea, proiectul, rabdarea, garantia lucrului definitiv. Nu poti fi barbat in casa daca nu esti in stare sa bati un cui, spune nevasta.
Am vazut, de aceea, multi romani cu cuie in dinti, cu ciocanul in mana in cautarea unui loc in care sa le bata…
Inca traim intr-o lume stapanita de traditionalul cui. Suntem prizonierii improvizatiei, carpelii, intamplatorului. Cuiul e o mentalitate, asta vreau sa spun. E simbolul de pe steagul primariei comunale.
La multe lucrari mari s-au angajat romanii, si nu le-au ispravit, in istorie din pricini diverse. Unele au fost sabotate chiar de civilizatia cuiului. In crapatura dintre foste si actuale imperii daca-ti edifici constructia numai cu ciocanul, clestele si rugina, n-ai nici o sansa de supravietuire.
Rare ori mai vezi astazi prin vitrinele Europei demodatele, conservatoarele cuie. Chiar si la noi cele mai multe trec granita dinspre Rasarit, odata cu Crivatul.
Si cu o anume filozofie. Din cusururile lui persistente si paguboase reproduse la nesfarsit, inca unul ar fi ca, indoit de partea cealalta, incercand sa-l dizloci constati ca rezista cu cerbicie. E ca si cum l-ai smulge din propriul tau creier.
Stai cu surubul nemtesc in mana si nu-l poti folosi pentru ca incapatanatul cui nu-i cedeaza locul. Inutil sa mai spun ca intre timp unii au inventat INTERNETUL.
Noroc ca nu-i de lemn, altfel am bate si-n el un cui.
Ovidiu GENARU
