Starea natiunii este si starea closetelor sale, observa Karl Steiner, un sociolog renumit pentru investigarea „locurilor” evitate de altii, adica spatiul deseurilor umane, un subiect tabu, delicat, incomod si neplacut; sau cel putin asa pare unora acel „loc fara stima” in care omului nu-i place sa fie vazut; asupra caruia instituim tacerea; ne jenam sa vorbim despre asta; tema, tratata cu bun simt, e lipsita insa de vulgaritate si nu trebuie s-o ocolim ca si cum ea n-ar exista; dimpotriva, subiectul atitudinii noastre fata de „buda”, nu de „buda” ca atare, releva o simbolistica greu de ignorat.
Pentru ca buda nu constituie pur si simplu closetul generic; buda reprezinta o mentalitate, un standard social, un nivel de civilizatie si o „optica” culturala asupra permanentizarii sau asanarii din ambientul cotidian a uratului, a insalubrului, neigienicului si primitivului.
Dupa DEX, buda inseamna: 1) Constructie din lemn, in padure, in care locuiesc taietorii de arbori. 2) Pravalioara. 3) Closet (rudimentar). – Din rus., pol., ung. buda.
Printre vechi insemnari la romanul „Diverse cereri in casatorie” (Junimea, Iasi, 1994) gasesc un bruion de inventar al Budei la romani; merita sa-l reproduc aici si acum cand batem la portile UE; pe-acolo closetele sunt exemplare; parca si pe la noi s-au mai miscat cate ceva, prin aeroporturi si institutii publice, insa la nivelul mentalitatilor am ramas de caruta; formele se schimba, dar naravul ba. Inca mai avem scriitori de buda, manjitori de pereti, mai nou cu spray-ul, si in engleza; romanul, cand n-are cu cine vorbi scrie mascari pretutindeni.
Vezi asta in budele de liceu, sau prin vechile cazarmi ale caror bude vor iesi din istorie fiindca armata nu mai este obligatorie; dar buda din fostele IAS-uri, varuita, fara usi, inconjurata de vechi fiare contorsionate, dracovenii agricole scoase din uz, anvelope de tractor, cu hazna dedesubt ca si budele de cabana montana, cu ziare taiate in portii infipte intr-un cui; buda traditionala din fundul gradinii printre urzici si brusturi, bazait de muste verzi si comunale, cu peretii pavoazati cu taieturi din reviste:
buda tiganeasca, o groapa, un podet de scanduri, o gaura si un acoperis sumar din coceni in forma de A, atat cat sa nu ti se vada fundul; buda studenteasca din vremurile autogospodaririi, cu bumbacele pitite pe dupa tevi si cu „tronurile” infundate de tampoane rosii (scuze!: 7 ani de acasa!);
buda din restaurante mici, faianta alba cu lipsuri, cloramina pe jos, sifoanele discret sparte si, deci, pantofii uzi de urina, oglinzile scorojite, chiuvetele fara robinete pentru ca ce se desurubeaza, se fura; dar buda din garile mici care nu-si permiteau serviciile oferite de garile mari, jgheab de ciment si teava deasupra ca un flaut uscat, fara apa, loc de aruncat actele furate; singura buda „premium”, un Peles al budelor se afla la aeroportul international Bucuresti, perfecta, sincronica cu Occidentul, ca un salon de chirurgie, curata, exemplara, antiseptica, aurita, dar inaccesibila tuturor ca si free-shop-ul; la antipod se afla buda-fara-buda, cu pereti de aer, closetul Romaniei rurale, tufisul, lanul de porumb, cand taranul e pe camp la prasit sau la coasa…
Oare ce mai trebuie schimbat din ce nu s-a schimbat inca referitor la buda romanilor, fie ea publica sau privata?
„Hai, mama, fa pipi, isi indeamna mama odrasla, uite calea, pe asfalt!”. E buda de „proximitate” care nu cunoaste jena, ca si gardul, zidurile, casa scarilor, liftul.
Anul trecut, intr-o calatorie mai lunga prin Ungaria, Austria, Slovenia, Italia, Franta, Spania, Andora am vazut budele lor cu senzori, vacumatice, parfumate, cromate: farmacii, asta erau exprimand mai ales o atitudine, o mentalitate, un standard interior.
Pe un perete imaculat cineva scrijelise amenintator: Fuduilor, la anul venim peste voi! Iscalit: Costel si Margareta din Ilfov.
Scriitori de bude.
Ovidiu GENARU
