Prima medalie de aur obtinuta de sportivii români la Jocurile Olimpice de la Beijing a fost la judo. Alina Dumitru, o copila de doar 1,58 metri, a reusit sa invinga in cea mai importanta competitie sportiva internationala, dovedind ca judo-ul românesc, desi nu are o mare traditie, are valoare. Ceea ce a facut Alina Dumitru pentru România te obliga, parca, sa nu mai spui nimic. In fata unei asemenea reusite, orice om ramâne mut de uimire si de admiratie. Este o medalie castigata cu naturaletea unui joc de 80 secunde, pe o saltea. Cu mâinile si picioarele goale. Dar cu seriozitatea, taria si disciplina unui erou.
Nu cred ca e o noutate când spun ca succesul româncei are in spate mii de ore de antrenament, accidentari, o imensa vointa si, cel mai important, dorinta de a reusi. Nu stiu ce resort interior a mentinut-o pe Alina Dumitru in sfera competitionala, dar pot fi sigura ca in afara premiilor pe care le va primi in urma Olimpiadei, sportiva nu beneficiaza de stimulente materiale similare cu ale fotbalistilor sau practicantilor unor sporturi cu mare priza la public. Acesta este un considerent pentru care parintii isi directioneaza copiii spre sporturile din care, mai tarziu, ar putea obtine, pe linga satisfactii sportive, si avantaje materiale. Pepiniera din care vor proveni viitorii campioni olimpici ori mondiali la judo pare din ce in ce mai saraca. Bacaul nu face exceptie. Cluburile locale se zbat sa supravietiasca intr-o penurie financiara, parintii fiind singurii sustinatori ai copiilor ce practica acest sport olimpic. Banii pentru echipament sportiv, deplasari la competitii, stagii de pregatire, vize medicale reprezinta doar o parte din cheltuielile de multe ori prea impovaratoare pentru bugetul unor familii.
Recent, am fost in biroul directorului unui “holding agricol international”, pentru a-i cere sprijin în vederea stimularii performantei copiilor practicanti de judo din Bacau. M-a refuzat mai mult sau mai putin elegant, pozând intr-un om ingrijorat, ce nu doarme noaptea de grija salariilor angajatilor. Pe toata durata discutiei, acesta s-a cainat de seceta de anul trecut, care, zice el, i-a pus afacerea pe chituci. Opulenta biroului sau si a sediului firmei m-au facut sa plec cu un gust amar, de om care a fost mintit pe fata. Nimeni nu-l poate obliga sa sponsorizeze cu un procent infim din cifra de afaceri a holdingului sau a “firmelor prietene” ale acestuia. E optiunea sa si nu o comentez mai mult. Si profesorii de judo de la Clubul Copiilor din Bacau au incercat sa obtina sponsorizari de la fel de fel de oameni de afaceri din zona. Peste tot le-au fost trântite usile in nas, argumentele improvizate rapid fiind fie aceeasi seceta a anului 2007, care abia acum se resimte asupra profitului lor, scumpirea carburantilor sau scaderea leului in raport cu euro, sau fel de fel de alte motive care impiedica, in viziunea unora, mersul unei afaceri profitabile si, prin urmare, sponsorizarea cluburilor sportive.
Alina Dumiru a dovedit ca se poate câstiga curat. Cu naturalete. Descult si cu mâinile goale. A aratat unei lumi intregi ca nu a invatat verbul “a se caina”. A reusit, in 80 de secunde, sa ne electrizeze, sa ne farmece si sa ne faca sa plângem si sa râdem in acelasi timp. A scos din noi toate trairile si sentimentele pe care nu stiam daca le mai avem. Ea, o copila de doar 1,58 metri. Adica, un erou! (Olimpia FILIP)