De fapt as vrea sa ma refer la solidaritate. Nu insa la solidaritatea corpului social dovedita doar in „momente astrale” ale romanilor, indusa de vreun conducator providential, sau de un context istoric decisiv (Unirea Principatelor, Decembrie 1918…).
Sa nu asteptam din asta o regula, sa nu asteptam un cutremur devastator pentru a ne demonstra post factum ca suntem capabili sa alinam suferintele amaratilor.
As vrea sa ma refer la solidaritatea continua, alcatuita din fapte mici, folositoare aproapelui, la generozitatea marunta si cooperanta, la altruismul crestin, discret si comprehensiv; la acel liant misterios, moralmente esential care confera individului sentimentul apartenentei ontologice la o specie superioara, filtrata de zgura rapacitatii primitive, modelata prin educatie, pentru care libertatea de a exista a unicului si diferitului cultiva si nu suprima celelalte entitati ne-asemanatoare lui, cu care se afla intr-un raport acceptat de convietuire; un raport de dependenta, nu de subordonare, asemenea unui element chimic disponibil prin valentele sale la multiple si stabile combinatii.
Cu siguranta ca exista un mod de a te „dizolva” in ceilalti fara a-ti pierde unicitatea; facem parte dintr-un grup, ocupam un loc in ierarhiile acestuia, impartasim aceleasi valori; suntem determinati de aspiratii, ne sprijinim reciproc acceptand regulile jocului de noi insine stabilite.
Oricum esenta solidaritatii ramane in sfera iubirii crestine.
Valorile morale, educational si psiho-sociale deriva la urma urmei din aceeasi substanta generaosa care a imblanzit lumea.
Insa vremurile in schimbare sunt mai degraba propice fiarei; corpul social se atomizeaza; din oameni devenim indivizi; ne izolam, ne este frica de aproapele nostru, ne incuiem dupa usi de fier; comunitatea isi ignora cersetorii si cainii vagabonzi; rareori punem un banut in palma nevoiasilor.
O femeie isi da foc in piata publica si congenereii ei asista pasivi ca la un spectacol, nimeni nu intervine; „nu ma bag, nu-i treaba meaâ€, a devenit o atitudine mutilanta, regretabila; egoismul, lacomia de bunuri, vanitatea au devenit emblematice pentru rapacitatea noii burghezii, iar opulenta o virtute; apuca cine poate, lovind in dreapta si-n stanga; inechitatile sociale scot oamenii in strada si doar huiduielile ii solidarizeaza, doar huiduielile; tolaniti la televizor ii compatimim pe cei atinsi de nenorocire, mila crestina a ajuns vorbe goale; cine-si mai aduce aminte indemnul “iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti?â€; porunca biblica e caduca, rasuflata, cand toti se iubesc doar pe ei insisi si se impodobesc pentru a-i umili pe ceilalti, nu fara voie, ci dinadins; nevrozele ne izoleaza; prea putine gesturi caritabile, totul trebuie platit; daca n-ai cu ce, mori in pragul spitalului, te-ntinzi ca o rama; cei infirmi sunt dispretuiti; la castel e petrecere, satul mananca urzici; supravietuirea?
Daca se poate in dauna aproapelui; tinerii invata lovituri letale de autoaparare, impotriva cui?
Solidaritatea este o constructie spirituala crestina intemeiata pe speranta si ideal; disolutia, parcelarea sociala, indiferenta fata de semeni este o forma a entropiei.
Lupul singuratec e o metafora, sau daca vreti un diagnostic pentru domnul acela care da coltul; dar el inca nu stie…
Ovidiu GENARU
