Dupa cum aratam in anteriorul material al rubricii noastre “Toamna electorala”, in istoria Statului si Dreptului românesc nu s-a putut vorbi de o viata parlamentara propriu-zisa pâna la inceputul secolului al XIX. Relatia dintre om si stat a fost dominata de acel obicei al pamântului patruns adânc in constiinta si traditia poporului nostru. E drept, spre sfârsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui urmator, apar unele legiuiri mai inchegate, mai sistematizate : Pravolniceasca condica din 1770, Legiuirea Caragea din 1818, Hrisovul lui Alexandru Mavrocordat din 1785. In 1816 – 1817, tot in Moldova se face cunoscut Codul Calimach.
Dar inceputurile vietii parlamentare moderne sunt considerate a fi Regulamentele organice – la 1 iulie 1831 in Valahia – Tara Româneasca si la 1 ianuarie 1832 in Moldova. Acestea sunt recunoscute de istoricii si juristii nostri de seama, primele din istoria statului si dreptului românesc. De asemenea, se considera ca avem de a face, cu aceasta ocazie si cu embrionul parlamentarismului românesc. Se prevedea printre altele, ca domnul sa fie ales pe viata de catre o Adunare Obsteasca Extraordinara. Institutia parlamerntara era desemnata prin aceasta adunare obsteasca ca organ legislativ. Atâta doar ca era partial reprezentativa. Numai marii boieri, reprezentantii Clerului si a celor avuti faceau parte din ea. Avea insa ca atributie principala facerea legilor si infatisarea problemelor tarii catre domnitor, prin rapoarte. Deci se stabilea pentru prima oara in Tarile Române organizarea constitutionala prevazuta prin lege. Asistam, totodata si la introducerea, la noi, a principiului marelui Montesquieu – separatia puterilor in stat. Puterea judecatoreasca, a treia putere este clar definita, se infiinteaza tribunalele de „intâia instanta”, dupa care cauzele sunt judecate ca instante de apel de catre Divanurile judecatoresti pentru ca, in fine, Inaltul Divan sa judece ca instanta suprema. Este consacrat si principiul Autoritatii lucrului judecat, conform caruia o cauza deja judecata definitiv nu mai poate fi reluata pentru a fi obtinuta o alta hotarâre asupra aceleiasi cauze.
Aceasta prima Constitutie impune insa unele consideratii critice. Mai intâi este de semnalat ca ea a avut o evidenta structura social-politica absolutista in favoarea boierilor, lipsind din paragrafele ei drepturile taranilor ce alcatuiau marea majoritate a poporului. Totodata, generalul Paul Kiseleff, trimisul tarului Rusiei in Principate, a avut grija sa impuna Divanurilor promovarea intereselor Imperiului Tarist, mai intâi prin favorizarea capitalismului la noi, iar apoi prin unirea Principatelor cu scopul de a oferi Rusiei o baza puternica in razboaiele contra Turciei. Totusi, Kiseleff ramâne o figura luminoasa in istoria noastra, el sprijinind mai târziu, ca ambasador la Paris Unirea Principatelor Române.
In Transilvania, cea de-a treia provincie locuita de români, mijlocul secolului al XIX-lea este marcat de incercarile marilor figuri ale românismului de pe acele meleaguri, de a tine treaza constiinta de neam, de originea, de religia, de limba natiunii române. In fruntea lor, Simion Barnutiu in Proclamatia din martie 1848, cât si in celebrul sau discurs tinut in Adunarea Populara de pe Câmpia Libertatii din Blaj revendica hotarât drepturile românilor din Transilvania, garantiile pentru o viata nationala libera. Prin caracterul ei reprezentativ, plebiscitar, Adunarea de la Blaj poate fi considerata ca o adevarata Adunare Constituanta. Prin ea s-a adoptat un vast program de revendicari nationale, social-economice si politice ale tuturor românilor de peste munti. De altfel, pentru garantarea drepturilor revendicate, Adunarea a cerut chiar adoptarea unei Constitutii pentru Transilvania, care reprezenta totodata si opozitia hotarâta la unirea Transilvaniei cu Ungaria ceruta de maghiarii si secuii minoritari.
„Noi vrem sa ne unim cu tara”, va fi crezul si visul fratilor de peste Carpati, pe care si-l vor vedea realizat peste sapte decenii, la 1 decembrie 1918.
Av. Gh. DALBAN