Cafeneaua subiectelor: Anglia

Nicaieri nu vezi fum; in a saptea putere industriala a lumii, banii se fac fara fum; nici fum de tigara n-am vazut pentru ca drogatii cu nicotina sunt din ce in ce mai putini, mai ascunsi, mai nedoriti; a fuma este anacronic in Anglia; dar si in restul Occidentului.

De aceea stapanii tigarilor au navalit la noi, peste noi, vechii fumatori de carpati, sa ne „indulceasca” cu otravuri mai fine, extra light.

Noi suntem noii fumatori ai Europei: ne iau banii, ne lasa cu cancerul pulmonar. Poate ca alte droguri sa fi dizlocat pe-acolo consumul de tigari, nu zic ba, insa fumatul in public incepe sa devina o raritate.

Nici vorba de vreo publicitate fie ea si mascata in favoarea fumatului! Legislatia permisiva, ca la noi, este cu desavarsire interzisa. Pe pachetul de tigari scrie „Fumatul ucide!”.

Amenzile sunt drastice, aplicate cu cruzimea necesara, iar pretul tigarilor este descurajant de mare.

O spune, cu placere, un fumator moderat ca mine care vrea sa se lase de fumat si nu poate.

Cat priveste celalalt fum, industrial, intr-o tara atat de avansata economic, el nu mai exista: privita din avion, Marea Britanie apare ca un imens teren de fotbal: verde crud, de parca fiecare englez ar sterge de praf fiecare fir de iarba.

Cei ce au generat revolutia industriala de la inceputul secolului al XVIII-lea si, implicit „spogul”, imbibat ca o emblema a epocii masinii de aburi in fatadele de piatra ale cladirilor, au intors foaia categoric: protectia mediului a devenit o obsesie nationala; la fel cum obsesie nationala este si securitatea individului, protejarea prin orice mijloace a vietii, viului, ambientului; dar despre asta vom mai avea prilejul sa vorbim.

Am simtit in fiecare clipa, vreme de trei saptamani, in detalii infinitesimale, la tot pasul, ca respectarea regulilor de convietuire imi sunt favorabile atat mie, cat si celorlalti. Imediat ce am pasit pe pamant romanesc, sentimentul de disconfort s-a insinuat brusc chiar de la aeroport: disconfort e un fel de a spune; termenii potriviti sunt altii: agresiune, nesiguranta, haos, pericol.

Cand ajungi acasa nu mai vezi chipuri, fete normale; vezi moace, expresii crispate, acre, posace, mohorate, ingrijorate, incruntate; oamenii sunt grabiti, n-au rabdare sa te asculte, nu sunt dispusi sa-ti daruiasca din timpul lor, nu-ti zambesc.

De aceea mi s-a parut atat de ciudat ca in Anglia sa ma scald intr-o mare de zambete; fireste, de convenienta, dar asta te face sa te simti bine; zambetul e contagios, alina, relaxeaza, alunga anxietatea, intinde o punte de comunicare intr-o lume de solitari alienati si anonimi; zambetul este cel mai ieftin liant; englezul – flegmatic?

Cum scriu cartile? Nici vorba! Plin de solicitudine, mereu zambitor, calm; adic: exista solutii la toate. Iar umorul englezesc e ingredientul permanent, aroma conversatiei mereu binevoitoare; ti se zambeste pe strada, in autobuz, in magazine, oriunde ti se raspunde cu solicitudine, adica: vom avea grija de tine, nu intra in panica, te vom rezolva, dar cu calm si, daca se poate, cu ceva umor…

Intr-o imprejurare, ne intorceam din Scotia, autobuzul de cursa lunga intarziase spre Newcastle, de unde urma sa ne imbarcam spre Leeds, conform biletului, la o anumita ora si cu un anume autobuz; ingrijorati, ne-am adresat soferului ce trebuie sa facem.

Raspunsul a venit insotit de un zambet: „Relaxati-va, nu-i nici o problema; aveti la dispozitie, din sfert in sfert de ora, un alt autobuz valabil pentru biletul dumneavoastra”.

Si, pentru a ne confirma informatia, a contactat autogara din Newcastle cu mobilul: „Totul e in regula”.

Si ne-a zambit din nou. A fost ca si cum ne-ar fi uns cu mir pe frunte; sa imprastii in jurul tau linisteste, sa destinzi nervii celuilalt, sa imprastii temerile aproapelui tau printr-un zambet.
Romani, nu va costa nimic sa va descatraniti, oricat de greu v-r fi, sufletele; suntem prea incruntati si asta ne imbatraneste mai repede decat meritam.

Prima lectie primita in Anglia a fost zambetul.

Ovidiu GENARU