Sindromul Ian McEwan

Într-o confruntare de idei, am recunoscut faptul că există autori foarte lăudaţi pe care nu vreau să-i citesc, cauza fiind tocmai deşănţarea cu care sunt luaţi în braţe, datorită sistemului violent de promoţie şi publicitate, în care norocul sau hazardul i-a plasat sau s-au postat singuri. Am explicat că există scriitori „la modă”, foarte apreciaţi de critică şi mass-media, despre care oameni în părerea cărora cred spun că n-au pic de talent.

Ţinând cont de părerea celor din jur şi coroborând aceasta cu faptul că am citit mult „despre” autorii respectivi, fiind prezenţe publice atât de pregnante încât nu am cum să-i ocolesc, am elaborat o metodă proprie pe care am denumit-o „metoda Ian McEwan”. Acest englez, considerat de unii un „novator”, de alţii un „senzaţionalist şocant”, după modul cum s-a format la un curs de creaţie literară, un fel de şcoală populară de artă de la ei, după ascensiune, după modul cum e abordat de presă şi după modul obedient în care e premiat, respiră parvenitismul gospodinei plictisite care scrie cărţi pentru simplul motiv că are soţul editor.

Ştim, parvenitismul nu face casă bună cu valoarea, lucru pe care nu îl face intoleranţa, nici ipocrizia, nici nimic. Când un scriitor e insultat de un alt scriitor şi cere daune morale absurde, decade în ochii eventualului cititor. Şi atunci când nu acceptă părerea altuia. Şi atunci când se exhibă. Orice deviaţie morală, orice pată din biografia scriitorului îndepărtează cititorul. Necazul e că orice consumator de literatură te poate lăsa nu numai pentru mai târziu sau prea târziu; te poate lăsa cu fundul în baltă.

O viaţă trăită exploziv, trivial, o viaţă de scriitor, te îndepărtează de o operă cuminte. Şi o viaţă liniştită face la fel, te îndepărtează de o operă explozivă, trivială. Stai şi te întrebi ce te poate face celebru, ce şmecherie să adopţi. Încerci să trăieşti oricum, să scrii oricum. Nu merge în nici un fel. Talentul nu ajunge, exhibiţionismul nu merge. Cu cât te ostracizezi mai mult, cu atât iese mai prost.

Realitatea e greu acceptabilă. Faptul că unii autori spun că nu vor să fie cunoscuţi, ci doar citiţi, dar nu de oricine, ci de o elită formată de ei, e pură ipocrizie. Între a nu fi încă, a nu fi şi a nu mai fi, nu încape nimicul. Orice junghi are tusea sa şi invers. Atitudinea obsesiv discretă, ca şi atitudinea obsesiv ofensivă, sunt generatoare de invizibilitate; prea aproape e similar cu prea departe.

Până la un punct, am crezut că numai eu folosesc metoda aceasta de a lăsa unii scriitori pentru mai târziu, când voi fi convins că sunt nişte valori şi, bineînţeles, voi avea timp de ei. Nu e exact. Foarte mulţi oameni fac la fel, dar nu recunosc acest lucru din pudibunderie. Chiar şi unii critici folosesc această metodă, de lene sau din interes. Dacă puneţi cap la cap cronicile literare ale acestora, puteţi vedea că n-ar fi putut avea timpul fizic necesar să citească toate cărţile analizate. Unii merg până acolo încât, din teribilism sau din cine ştie ce alt motiv, analizează cărţi ale unor autori străini, niciodată traduşi, fără să ştie o boabă din limba străinului. Dacă recunoşti că nu ai citit nimic dintr-un autor supradimendionat de mass-media, rişti să te expui inutil oprobriului public. Aşa am păţit şi eu, dar am avut măcar mulţumirea de a mă autoconvinge că, folosind metoda numită arbitrar „McEwan”, nu am alunecat într-un sindrom „McEwan”.

Unul dintre semnele acestei stări anormale a individului înzestrat cu simţ critic este înlocuirea scriitorului cu un personaj creat chiar de el. Din motivele prezentate mai sus, faci abstracţie de opera autorului până la a uita total că există, înlocuind-o cu povestea scriitorului sau cu orice altceva. La un cenaclu literar, am întâlnit un activist cultural, care, vrând să se dea mare că a vizitat New York-ul, de unde a cumpărat versiunea originală a romanului „Dune”, pe care l-a citit direct în engleză, s-a apucat să ne povestească acţiunea. Peste ani, când acest roman s-a tradus în româneşte, l-am citit şi eu. Atunci am văzut că activistul habar nu avea de engleză; ceea ce povestise el nu semăna cu textul citit de mine mai târziu.

Sunt mulţi şi scriitorii români consideraţi deja clasici pe care i-au citit doar câţiva prieteni ai lor. Se vorbeşte foarte mult despre ei, sunt prezenţe active la tot felul de mese rotunde televizate, lansează pălării, povestesc cu dezinvoltură despre meleaguri exotice de care n-a auzit nimeni, dar unde porumbul fiert se mănâncă începând cu celălalt capăt sau fac psihanaliză ocazionată de cine ştie ce eveniment politic, cu referire la opera proprie. Unii susţin că premiul literar se obţine scriind puţin, dar având o viaţă publică bogată; alţii susţin că e bine să scrii mult, obligând juriul să-ţi remarce prezenţa activă.

Dacă preiei scriitorul transformat în personaj de telenovelă şi îl îmbraci în propria-ţi imaginaţie, poţi avea un şoc atunci când îl întâlneşti în carne şi oase. Imaginea formată nu are nimic a face cu realitatea, care te scârbeşte. Frica de acestă realitate e ca frica de a pleca în străinătate; construindu-ţi o străinătate a ta, ţi-e frică de o alta, eventual ostilă. Frica de altceva e frica de tine însuţi, cel care a construit cu imaginaţia ceva atât de fascinant, încât nu poate să mai accepte realitatea. Îţi place să crezi că eşti în stare să înţelegi mai mult decât poţi.

Cei care imaginează, în felul ăsta, un scriitor, riscă să dea în sindromul de a nu mai fi în stare să-i citească opera nici dacă ajunge la concluzia că aceasta e tangibilă şi are timp destul pentru ea. Imaginând cum vrei tu, ajungi să te identifici cu obiectul imaginat, atât de mult, încât nu mai ştii care e imaginatul şi care imaginatorul.

Totul poate fi reinventat de tine, dar nu până acolo încât să crezi că toată lumea e a ta. Lumea nu renunţă la ficţiune, dar, să imaginezi prea mult un imaginator e deja prea pe deasupra de măsură, e un sindrom McEvan, Coelho, Brown sau cum vrei să-i zici. Imaginaţia creează prăpăstii. Una dintre aceste prăpăstii este cea creată de editorii români, care au impresia că scriitorii veniţi din străinătate sunt pe malul cu flori, iar cei din ţară pe malul deşertic, publicând, obedient, în consecinţă. De aici, până la imaginaţia publică, nu mai e decât un pas, iar imaginaţia publică arată că scriitorii veniţi din străinătate sunt mai uşor publicaţi şi mai citiţi. Mulţi scriitori autohtoni, văzând că nu au cititori, încearcă acestă măsură facilă; vor să plece în străinătate, să facă bani şi să se întoarcă triumfali, ca după o bătălie câştigată. Nu le place să se reconsidere, plecând ca Iisus în deşert; în deşertul din interiorul ţării.

Mult prea mulţi constată că nici scriitura sclipitoare, nici reconsiderarea din oaza civilizaţiei, nici banul, nici sexul, nici situaţia favorabilă, căutată cu lumânarea, nici adeziunea la tot felul de platforme, nici aderarea la tot felul de fundaţii, nici hazardul, nici temerile, nici obsesiile, nici raţiunile de marketing, nici blog-urile, nici pasiunea erotică excesivă, nici politica, nici speculaţia filozofică, nici iubirea durabilă, nu aduc consacrarea. Atunci, ce?! se întreabă.

Deocamdată, nu există răspuns. Nu este numai „Sindromul McEwan” vinovat de această stare de lucruri, ci chiar modul de a face literatură, deoarece aceasta a fost transformată, ea însăşi, dintr-o plăcere de a scrie sau citi într-un sindrom de a scrie sau citi.

Victor MARTIN
Analiza Media