La doar 25 de ani, bacauanul Emanuel Mihoc este paralizat, are retard mintal si face crize de epilepsie – disperati, parintii lui cer o rampa cu care tânarul sa mai poata iesi din casa si sprijin pentru tratamentul de care are nevoie
Are 25 de ani si totusi nu a mers niciodata. A inceput sa vorbeasca la o vârsta când alti copii incep scoala. Nu stie sa scrie. De zece ani este chinuit de crize de epilepsie. Nu poate sta nicio clipa singur. Parintii lui sunt disperati pentru ca nu-l mai pot scoate din casa. Isi petrece viata in fata televizorului. Nu e un scenariu horror, este viata de zi cu zi a unui tânar din Bacau, asa cum se desprinde din spusele familiei, care l-a sustinut de la inceput si cere astazi si ajutorul comunitatii.
O viata strâmba
Norocul lui Emanuel Mihoc pare sa se fi sfârsit curând dupa nastere. „Cred ca la maternitate s-a comis o eroare. Am nascut natural, dar copilul a fost scos cu forcepsul. Medicii nu au sperat ca va supravietui. Nasterea a fost inregistrata intr-o zi de 8, desi a avut loc pe 9. La sase luni, baiatul a fost diagnosticat cu paraplegie spastica, iar la un an si ceva a inceput recuperarea. Cineva trebuia sa plateasca pentru ce i s-a intâmplat, dar nu erau vremuri in care sa poti reclama un doctor pentru activitatea lui”, a povestit mama, Tereza Mihoc. Dragostea fata de unicul copil a ajutat familia sa se adapteze treptat la handicapul fizic – si ulterior si psihic – de care suferea acesta. Ani buni, mama l-a luat cu ea la munca. Mai târziu, ea a renuntat la serviciu si s-a incadrat ca insotitor de persoana cu dizabilitati. Tatal a continuat sa munceasca, iar recent s-a pensionat pe caz de boala. Emanuel a evoluat extrem de greu, in ciuda tratamentelor. A putut vorbi cât de cât, povestesc parintii, abia de la 6-7 ani, când ar fi trebuit in mod normal sa intre in clasa intâi. La scoala nu a mers niciodata. „A invatat câte ceva la Centrul Daniel. Poate citi cu dificultate, dar nu stie deloc sa scrie. De la 15 ani sufera si de epilepsie, pentru care ia pastile in fiecare zi”, a mai spus mama.
Dreptul la normalitate
De când fiul lor a implinit 18 ani, sotii Mihoc s-au tot lovit de usi inchise. „A trebuit sa-i intrerupem recuperarea, devenise major si nu mai beneficia de facilitati, iar noi nu aveam bani cât sa-i platim tratamentul integral. In plus, crescuse si era tot mai greu de carat. Nici la veceu nu se descurca singur. Iar daca trebuie sa plecam amândoi de acasa, platim pe cineva sa stea cu el”, a explicat tatal, Francisc Mihoc. Existenta lui Emanuel se scurge nedrept de liniar, mai rau ca aceea a unui batrân bolnav, in casa si doar uneori la tara, intre televizorul, jocurile video si computerul pe care i le-au asigurat parintii. „Imi plac telenovelele…si muzica usoara…si jocurile cu masini”, a spus el cu nevinovatie. Are dreptul si Emanuel la sansa de a trai normal, sansa conferita, sustin parintii lui, de o rampa speciala pe care sa coboare si sa urce la etajul intâi („pentru care ne rugam de luni intregi la Primarie”), de sprijin pentru recuperare („care costa mai mult decât veniturile noastre la un loc”) si „sa fie evaluat de un specialist de la o clinica universitara, care sa ne spuna exact ce e de facut”.
„Altii fac copii sanatosi si-i arunca ori ii vând. Noi ne iubim copilul asa cum este si nu ne-am gândit vreodata sa-l lasam. Ne framânta insa intrebarea: ce va face el când noi nu vom mai fi? Cât om trai, ne-om chinui, dupa aceea…”, a mai spus Francisc Mihoc. Cine are inima si putere sa ajute in vreun fel aceasta familie, o poate contacta la numarul de mobil 0746.876681.
Alin LEANCA
