Sambata trecuta am comemorat zece ani de la trecerea in nefiinta a lui Dumitru Mitulescu. Dintre fostii colegi am fost prezenti, la mormantul sau din Cimitirul Central al urbei noastre, doar trei: Mihai Buznea, Stefan Olteanu si subsemnatul. Normal, ar fi trebuit sa fim mai multi, dar, din pacate, uitarea si, poate, indiferenta, si-au spus cuvantul.
Insa, chiar si asa, impreuna cu rudele apropiate ale defunctului – rude dintre care, amintesc aici, pe doamna Elena, sotia sa, si pe cele doua fiice, Ancuta si Nicoleta, prima inginera, iar cealalta, mezina, cunoscut ziarist si director al cotidianului „Ziarul de Bacau” – am readus, din filele nesterse ale memoriei, chipul si personalitatea acelui om deosebit, in preajma caruia noi, mai tinerii lui colegi, am crescut, am invatat, ne-am bucurat de marinimia sufletului sau.
Atunci cand, pe 3 ianuarie 1965, am fost transferat la cotidianul de mare tiraj, care era „Steagul Rosu”, cel care „m-a luat in primire” a fost un barbat nu prea inalt, solid, cu un inceput evident de chelie, fata rotunda, ochi adanci, inteligenti.
S-a recomandat simplu: „Eu sunt Dumitru Mitulescu”. A zambit prietenos si, din acel moment, zeci de ani l-am simtit alaturi, purtat de acelasi sentiment fata de mine. Sigur, il cunosteam, dar din articolele economice din ziar erau articole de analiza cuprinzatoare, la obiect, „ascutite”. Pentru mine erau un model de cum se scrie din domeniul economic.
Cu timpul, am aflat ca parcursese intreg drumul, de la redactor stagiar la redactor sef adjunct. Un drum foarte greu la acea vreme, desi formatia sa era aceea de inginer. Firesc, dupa ce Victor Enasoae , redactorul sef al ziarului – ziarist de mare forta, scriitor, de la care ne-a ramas acea carte memorabila, „Obsesia Apei” – si-a schimbat locul de munca, Dumitru Mitulescu a fost numit redactor sef, functie pe care avea s-o indeplineasca, exemplar, cu profesionalism si devotiune, un lung sir de ani.
Vocatia sa de gazetar era dublata de o alta calitate deosebita – aceea de bun organizator al activitatii redactionale. In redactie eram aproape 4o de oameni – de la cei cinci corectori la redactorul sef -, iar regiunea si, mai apoi, judetul, erau un perimetru urias, pe care ziarul trebuia sa-l reflecte in multiplele lui ipostaze.
Mitulescu era, astfel, „dirijorul” unei „orchestre” ce trebuia sa interpreteze „partiturile” cu brio… Dincolo, insa, de aceste calitati, se afla Omul Dumitru Mitulescu – apropiat, prietenos si, mai ales, intelegator, dar fara a exclude exigenta.
Pentru noi era un model. Comportarea sa reflecta, de fapt, cultura sa. „Un ziarist – ne spunea el mereu – trebuie sa fie un om cult.” Citea multa literatura, lucru ce ni-l impunea si noua caci mereu ne intreba ce am mai citit.
Asa au trecut anii, a venit revolutia din decembrie 1989, iar actualul ziar „Desteptarea”, infiintat, atunci, de noi, isi leaga numele si de Dumitru Mitulescu.
Dupa care a venit acea nefasta zi de 2o februarie a anului 1996.
Pentru noi, urmasii sai, Dumitru Mitulescu ramane un reper innobilat de Arta Cuvantului Scris in slujba careia si-a dedicat viata.
Eugen Verman
