În anul 1848, poetul Andrei Mureşianu a rugat pe cântăreţul George Ucenescu de la Biserica „Sf.Nicolae” din Şcheii Braşovului, să-i „potrivească” o melodie pe versurile revoluţionarei poezii intitulată „Un răsunet”. George Ucenescu, elev al lui Anton Pann, a adaptat melodia „Din sânul maicii mele”, scrisă de Anton Pann, la strofele 1, 2 şi 4 din poezia „Răsunet” şi i-a dat titlul primului vers „Deşteaptă-te, române!”. Acest cântec s-a intonat pe stradă prima oară în anul 1848, într-un cadru oficial, de către studenţii revoluţionari, la data de 29 iulie, în parcul Zăvoi din municipiul Rîmnicu-Vîlcea, exact acum 161 de ani.
„Deşteaptă-te, române” a devenit, după decembrie 1989, Imnul Naţional al României.
„Deşteaptă-te, române”, creat în focul revoluţiei de la 1848, a înnobilat inimile revoluţionarilor de atunci în acordurile căruia au depus Jurământul pe Constituţia paşoptistă. La 24 ianuarie 1990 a fost proclamat imn de stat, lucru confirmat în 1991 în Constituţia României, iar prin Legea nr.99/1998, evenimentul de acum 161 de ani a fost recunoscut ca dată de naştere a Imnului Naţional. Multe şi minunate cântece, având drept scop trezirea sentimentelor patriotice, au fost intonate de-a lungul vremurilor pe pământul românesc, cele mai mobilizatoare fiind definite ca „imnuri”. Imnul Naţional, aşa cum termenii îl definesc, este cântecul ce aduce înaintaşilor înalt omagiu, având un conţinut adecvat chemării fiecărei epoci şi atribute prin care desemnează în ansamblu naţiunea. El trebuie să fie recunoscut oficial în ţară şi dincolo de hotarele ei. Urmând acelaşi drum, Imnul Naţional românesc îşi deapănă o bogată şi impresionantă istorie. Neîndoielnic, în istoria instituirii imnului nostru, un prim moment s-a consemnat în timpul revoluţiei de la 1821, când unele stihuri – „Mugur, Mugurel” – transpuse în limbaj muzical, dând glas aspiraţiei spre unitate şi dorinţă de libertate, au avut o largă circulaţie, cu semnificaţia unui imn. În deceniul cinci al veacului trecut, la manifestările publice se intonau melodii pe care ziarele timpului le numeau „imnuri”. Conform datelor publicate în această perioadă, au fost create numeroase melodii cărora li se dădeau rolul de „imn naţional”. Astfel, în 1842, la Iaşi, spătarul Constantin Negruzzi a scris, cu prilejul zilei domnitorului Mihail Sturza, un imn naţional ce a fost pus pe melodia capelmaistrului Herffner. Numai peste un an a fost omagiat domnul Ţării Româneşti, Gheoghe Bibescu, prilej cu care italianul Lago Massini a compus o piesă muzicală apreciată de public, intitulată „Imn naţional despre sosirea măriei sale”. În 1845, în Ţara Românească s-a alcătuit o poezie menită a fi „Imn naţional”, care a primit drept suport muzical o „melodie moldo-română”. La începutul anului 1848, cu prilejul vizitei domnitorului Gheorghe Bibescu la Craiova, se intonează la manifestările publice desfăşurate melodii având, de asemenea, rol de imn naţional (creaţia lui E.Schilieder). Tot în acel an, s-a auzit un imn naţional alcătuit de postelnicul Gheorghe Asachi şi pus pe muzica lui Alexandru Flechtenmacher. În timpul clocotitoarelor evenimente de la mijlocul acelui veac, muzica a reprezentat o formă de exprimare a sentimentelor, o cale de emulaţie a sufletelor. Analiza cântecelor revoluţionare create la 1848 evidenţiază, odată în plus, colaborarea muntenilor, transilvănenilor şi moldovenilor, ce demonstează, fără puţină tăgadă, simbioza creaţiei spirituale româneşti. Se ştie că ardentul „Marş al lui Iancu” are la bază creaţia patriotică a lui Costache Negruzzi, dedicată legendarului întemeietor al statului feudal moldovenesc, Dragoş Vodă. Tribunul Nicolae Bălcescu, atras de conţinutul şi caracterul mobilizator al poeziei, a prelucrat textul (pentru a-l omagia pe „Crăişorul Munţilor”) şi l-a adaptat unei melodii datorită lui Rossini, astfel născându-se cântecul ale cărui acorduri constituie şi astăzi îndemn la acţiune militantă. Date certe atestă că „Marşul lui Iancu” a fost cântat de participanţii la adunarea pregătitoare de la Blaj din 25 aprilie – 5 mai 1848. În contextul unui clocot revoluţionar, făuritor de virtute şi sentimente înalte, autorul „Doinelor şi al Lăcrămioarelor” a compus „Hora Ardealului” ce va sta la baza „Horei Unirii” de mai târziu. O mare putere de expresivitate a avut cântecul „Deşteaptă-te, române”, care s-a impus drept liant de suflet şi revoluţionarilor români de pe cuprinsul fostei Dacii.
Numeroasele mărturii documentare relevă semnificaţia deosebită pe care muzica a avut-o în timpul desfăşurării revoluţiei, confirmă rolul pe care l-au avut cântecele revoluţionare, faptul că ele au trezit în sufletele românilor de pretutindeni speranţa, au stimulat lupta pentru îndeplinirea dezideratului lor major, unitatea naţională. Într-adevăr, muzica a sporit solemnitatea manifestărilor prin care masele îşi exprimau adeziunea faţă de Constituţie şi hotărârea de a apăra idealurile revoluţiei. Astfel, la toate adunările publice, prin care locuitorii din sate şi oraşe au celebrat victoria revoluţiei paşoptiste, depunând jurământul faţă de Constituţie, înălţând steaguri tricolore şi înfruntând reacţiunea, formaţii muzicale au intonat melodii menite să sporească entuziasmul revoluţionar. În această atmosferă de elan politic, Pascu Purcărea, „unter ofiţer” în formaţia muzicii militare, compune un valoros marş intitulat „În numele Guvernului”. Din fericire, acordurile mobilizatoare ale melodiei pot fi ascultate, întrucât creaţia s-a păstrat, fiind cea mai veche partitură originală românească. Primele preocupări în vederea alcătuirii unui imn naţional propriu-zis au avut loc în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Evenimentul s-a petrecut în 1860-1861, când s-a organizat în acest scop un concurs dotat cu premiu de 100 de galbeni celui ce va compune un asemenea imn. De abia în 22 ianuarie 1862, în ajunul aniversării Unirii, Comisia însărcinată cu „ecsaminarea hymnelor”, recomanda Ministerului de Război „spre a se adopta în armata română” următoarele compoziţii:
1. „Marş triumfal spre primirea steagului Măriei Sale Prinţul Domnitor”, compus de D.Eduard Hlubs, capelmaistrul Regimentului al II-lea de Linie;
2. „Zorile cu Rugăciunea”, compus de D.Iosif Islovici, capelmaistrul Regimentului al V-lea de Linie;
3. „Marşul destinat primirii oricărui şef de drept”, compus de D.Pascu Purcărea, fost capelmaistru.
Deşi la 1862, când s-a desfăşurat concursul, niciuna din cele trei piese premiate nu a fost proclamată imn naţional, această manifestare a stimulat preocupările în această direcţie. De fapt, în perioada care a urmat (inclusiv după instaurarea principelui Carol – 11 mai 1866) s-a folosit, ca imn naţional, creaţia (doar melodie fără text) care a primit în 1862 premiul I. Tot aceeaşi melodie va constitui imnul ţării şi după 1881 (momentul trasformării României în Regat), când Vasile Alecsandri a creat, pentru a aduga melodiei lui Hlubs, versurile imnului regal având ca denumire „Imnul Regal Român”. În perioada după 1947 influenţe nefaste s-au răsfrânt, ca şi în alte domenii ale spiritualităţii române, şi asupra imnului naţional, compoziţiile, ca şi versurile, urmând „modelul sovietic”, preamărind ideologia comunistă. În anul 1948, imnul ţării se intitula „Zdrobite cătuşe în urmă rămân” – versurile lui Aurel Baranga, melodia Matei Socor. În august 1953, Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost cântecul „Te slăvim Românie” de Matei Socor, pe versurile lui Eugen Frunză şi Dan Deşliu. Din 1975 a fost adoptat ca Imn de stat cântecul „Pe-al nostru steag e scris unire”, compus de Ciprian Porumbescu în 1880 (la data respectivă Imnul societăţii studenţeşti „România Jună” din Viena). Tot o creaţie datorată lui Ciprian Porumbescu a fost piesa muzicală cu larg răsunet „Trei culori”, ce deveine după octombrie 1977 Imnul Republicii Socialiste România.
În ianuarie 1990, după cum afirmam mai înainte, a fost adoptat drept Imn Naţional „Deşteaptă-te, române!”, o creaţie românească devenită crez şi imbold spre biruinţă. Acest cântec revoluţionar poartă o profundă semnificaţie istorică, este o creaţie cu adânc răsunet în conştiinţa neamului, acest cântec s-a dovedit a fi imnul fraternităţii, adevărata Marseilleză românească, cumulând contribuţia unui ardelean, Andrei Mureşianu, şi a unui muntean, Anton Pann. În acele împrejurări Andrei Mureşianu a creat versurile nemuritoare ale poeziei „Un răsunet”. Publicată pentru prima dată în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” din 7 iulie 1848, poezia se răspândeşte în scurt timp pretutindeni unde locuiau români. Cel care a transpus versurile lui Andrei Mureşianu pe muzică a fost Panteleon Petroveanu, cunoscut sub pseudonimul Anton Pann, funcţionar public în Ţara Românească (melodie a lui George Ucenescu, studentul lui Anton Pann, învăţător şi cantor al Biserici „Sfintei Treimi” de pe Tocile). Originar din Bulgaria (s-a născut la 2 noiembrie 1796 la Silven), Anton Pann şi-a găsit în Ţara Românească o a doua patrie (iniţial se stabilise în Basarabia). Avea cunoştinţe ample, ce i-au dat posibilitatea să ocupe succesiv şi chiar concomitent mai multe funcţii. A fost paracliser, cântăreţ, profesor de muzică la Bucureşti şi Rîmnicu Vălcea. Legătura dintre versuri şi melodie s-a făcut la ideea lui Iacob Mureşianu (fratele lui Andrei) de către Gheorghe Unceanu din Braşov. Aşa s-a născut cântecul care avea să transpună nesecatul dor al românilor spre libertate, versul de foc şi cuvântul de suflet al demnităţii româneşti. Adevărat arc de cerc peste decenii şi veacuri, dar şi peste hotarele vechii Dacii, „Deşteaptă-te, române” devine simbolul naţional după 1989, versurile sale redobândind viaţă, recăpătându-şi rolul lor de altă dată. Chemare şi strigăt, plâns şi bucurie, mântuire şi speranţă, îndemn la luptă şi îmbrăţişare frăţească, „Deşteaptă-te, române” devine un simbol exponenţial.
PREŞEDINTE
ASOCIAŢIA NAŢIONALĂ CULTUL EROILOR
„COL.CORNELIU CHIRIEŞ” BACĂU
Col.(r) Paul-Valerian TIMOFTE
