RelaÅ£ia mamă-fiică poate fi o legătură primejdioasă, constată psihologul francez Véronique Moraldi în lucrarea sa intitulată „La fille de sa mere” (Fiica mamei noastre), apărută la Editura de l’Homme, 330 de pagini, în care pune în lumină derivele acestei poveÅŸti de dragoste atât de intense încât poate prilejui abuzuri ÅŸi suferinÅ£e.
Cum să fie găsită distanÅ£a adecvată? Aceasta este una dintre întrebările la care autoarea a răspuns în interviul acordat pentru cotidianul elveÅ£ian La Liberté ÅŸi la un „Salon al traiului mai bun” organizat, la 18 noiembrie, la Fribourg.
Dragostea parentală este singura făcută pentru a nu îl ţine pe celălalt aproape de tine, ci pentru ca el să plece. O mamă bună este, aşadar, o mamă iubitoare şi educatoare care îl ajută pe copil să devină autonom, să iasă din cuib.
Françoise Dolto /psihanalist şi autoare din Franţa/ notează că această dragoste matură este foarte rară. Adesea, prin intermediul dragostei lor pentru copil, mamele îşi satisfac nevoi personale şi afective. Ele compensează unele lipsuri. Eu cred că dragostea matură este, în mare măsură, posibilă dacă mama a lucrat suficient asupra propriei persoane, asupra frustrărilor sale, şi dacă are o viaţă plină, o viaţă sentimentală şi afectivă.
Slavă Domnului, majoritatea mamelor sunt îndeajuns de bune – cu defectele lor! ÃŽn această relaÅ£ie mamă-fiică există, însă, unele capcane. Tipic, rivalitatea, ÅŸi contopirea ce poate dura mai mult decât este necesar: din cauza identităţii de sex, există riscul ca fiica să nu fie niciodată o alta, ori nu fără culpabilitate – ceea ce nu se întâmplă cu băieÅ£ii. Vedem cupluri mamă-fiică de un mimetism atât de mare! Ne întrebăm dacă fiica a reuÅŸit să îşi dobândească propria identitate feminină.
O mamă foarte posesivă, hiperprotectoare, poate părea o mamă bună în ochii celor din afară, în condiţiile în care ea este abuzivă şi riscă să îşi împiedice fiica să devină autonomă. Este destul de distrugător.
Efectiv, mama este, puÅ£in, un tabu. Dar eu nu am vrut să îl dobor, căci, evident, nu este deloc uÅŸor să fii mamă. Vreau să le deculpabilizez atât pe mame cât ÅŸi pe fiice, să vorbesc sincer despre dificultăţile pe care le pot ele întâmpina. De exemplu, este important să arătăm că o mamă este o femeie, cu o luptă de dus, o traiectorie proprie. Fiica trebuie să îşi dea seama de lucrul acesta ÅŸi să o considere – mai întâi de toate – o femeie.
Cel mai bine este ca fiica să o întrebe pe mamă despre povestea ei, să o facă să i-o povestească. Psihogenealogia, de exemplu, permite să se ştie ce evenimente marcante /traume, boli, comportamente atipice/ s-au produs. Cândva, copiii evitau să le pună întrebări părinţilor lor. Dar este foarte important să îţi întrebi mama pentru a înţelege neamul femeilor în care ne înscriem. Iar mama care suntem noi înşine depinde în mare măsură de relaţia pe care o avem cu mama noastră, ca un contramodel ori ca un model.
Unele femei îşi spun „dacă sunt mai fericită decât mama, o voi face să sufere”. Această loialitate inconÅŸtientă este culpabilitatea profundă a copilului mic care ajunge la vârsta adultă: de fiecare dată când mama suferea, era din vina mea. Este ÅŸi mai greu să te desprinzi de aceasta dacă ai o „mamă care se văicăreÅŸte”, care oferă – întotdeauna – o viziune negativă, căzută la pământ – fiica poate să fie cu adevărat otrăvită de această culpabilitate ÅŸi mai ales să nu aibă nicio noÅ£iune a propriei sale valori ÅŸi a posibilităţilor ei.
Adesea, tulburările alimentare – anorexie ÅŸi bulimie – sunt reflectarea unei probleme relaÅ£ionale cu mama. Este un strigăt pentru a arăta că mama nu dă ceea ce este necesar – fiica mănâncă pentru a umple o lipsă, ori, dimpotrivă, refuză hrana, la fel ca ÅŸi preaplinul de dragoste ori de simulacre materne. Căci hrana este singura formă de dragoste pe care unele mame ÅŸtiu să o dea, în timp ce fiicele ar dori o altă părtăşie, o altă atenÅ£ie.
Ceea ce mama spune /ÅŸi ceea ce nu spune!/ despre bărbaÅ£i este fundamental, rămâne gravat. Dacă lumea masculină este descrisă în mod negativ, dacă se spune „Mai ales, să nu te măriÅ£i!”, este grav. Cât de dramatic este să-i amesteci pe copii în conflictele de cuplu ori de familie! ÃŽnseamnă să îi pui într-o poziÅ£ie de arbitraj ori de compasiune ce nu este normală.
ÃŽn adolescenţă, unele fiice îşi resping mama în mod agresiv…
Fiica se transformă, uneori, în inamică, în străină. Este un proces de diferenÅ£iere necesară, dar maniera depinde de temperamente – poate fi foarte violentă. Unele fiice îi spun mamei lor „EÅŸti urâtă!”: atunci când erau mici, ele erau fascinate de frumuseÅ£ea ei /”Mama este cea mai frumoasă”/, aveau nevoie să o idealizeze, pentru că ea era primul lor model. Intrând în adolescenţă, ele trebuie să se diferenÅ£ieze. Psihanalistul /francez Jacques/ Lacan vorbeÅŸte de „ravagiu” pentru această perioadă. Rivalitatea este necesară pentru ca fiica să devină autonomă. Este greu pentru mamă, dar va trece.
Pentru ameliorarea relaţiei mamă-fiică, trebuie găsită distanţa adecvată. Distanţa adecvată înseamnă a se separa, a înceta cu revendicările de copil mic faţă de mamă. De câte ori nu vedem femei de o anumită vârstă plângându-se de mama lor ca nişte fetiţe! Distanţa adecvată înseamnă a creşte, a deveni adultă, a-ţi spune că mama trebuie luată aşa cum este. Ceea ce ne-a adus ea, păstrăm, iar pentru ceea ce nu ne-a adus, este prea târziu. Acestea din urmă trebuie să le căutăm în noi.
Fiecare trebuie să defuzioneze, să îşi trăiască propria viaţă.
Trebuie să conştientizăm că, atunci când suntem adulţi, trebuie să renunţăm la revendicările noastre de copil. Chiar dacă trebuie să-l ascultăm pe acel mic copil din noi, să aducem la suprafaţă toate acele emoţii vechi. Putem să o facem ca terapie, este eliberator.
Mamele ÅŸi fiicele ar trebui să comunice mai bine…
Trebuie să se treacă de la reacÅ£ional la relaÅ£ional, anumite cărÅ£i pot ajuta în acest sens. Eu mă bazez pe metoda de comunicare non-violentă „Espere” a lui Jacques Salomé. Mai curând decât să fim într-o relaÅ£ie de înfruntare ori de supunere, trebuie să ne confruntăm punctele de vedere, să ne afirmăm, să spunem ce simÅ£im – mai degrabă decât să o acuzăm pe cealaltă. Nu este chiar atât de greu!
