Tara câinilor abandonati

Tara cânilor fara stapân; o cauza ar fi demolarea mahalalelor din timpul lui Ceausescu. Ei, câinii, nu s-au mutat la bloc; abandonati, s-au pripasit pe unde au putut, haituiti si flamânzi; puterea lor consta in prolificitate, ca la iepuri. Condamnabila absenta a milei fata de acest animal minunat, numit de unii javra; prefer transferul termenului spre unii dintre noi, o merita; fireste, transferul calificativului descalificant potaie, jigodie, om de nimic, ticalos, nemernic; sa-i spui cuiva câine, e o lauda, un superlativ. Loialitatea acestui animal e proverbiala, aproape ca n-o meritam, ca si recunostinta lui, atât de rara la semenii nostri egolatri. Auzim deseori: haita de câini, expresie plina de ura; de fapt ar trebuie sa vorbim despre neputinta noastra sufleteasca de a ocroti animalele; deficit grav de educatie si de generozitate crestina. Parcurg România cu trenul de la Vest la Est, miez de vara. E zi, e noapte; imaginea sumbra a garilor intunecate, parasite, afumate, peroane pustii; singurele vietati, câinii in cautarea hranei; nimeni nu le arunca vreo firmitura; sunt slabi, unii schiloditi, fara un picior, mutilati de trenuri; nicaieri in lume n-am vazut acest spectacol jalnic; carte de vizita umilitoare pentru români, un fel de brend al saraciei sufletesti. Calatorul e intâmpinat, avertizat ca intra in tara vietatilor abandonate, a foamei si indiferentei fata de creatia superba a lui Dumnezeu, câinele. Acolo de unde vine el, lumea arata altfel, o lume din care câinele face parte din familie; e tratat, iubit si respectat ca un copil. Câine vagabond, cum spunem noi, e un nonsens, nu exista asa ceva; câinele e o fudulie scumpa, un lux, nu o javra, ci un talisman. De la Curtici pâna la Bucuresti, si de aici la Bacau, si cu siguranta in toate garile, exista câini parasiti care, asemenea cersetorilor, vor o bucata de pâine. Unii dintre noi se indura sa le arunce câteva resturi; cei mai multi n-au mila si trec nepasatori; asta spune despre noi ceva condamnabil. Tara ospitalitatii, cum crede ministresa turismului ca suntem, pare doar un slogan fara acoperire, o supraevaluare imediat subminata de realitate; ti se face lehamite, ca strain, când vezi bietele animale haituite de foame; in Gara de Nord chiar si porumbeii sunt mutilati; le lipsesc degetelele, merg pe cionturi, saracutii, printre câini si cersetori. Câinele e cel mai sociabil dintre vietatile de pe lânga casa, isi iubeste fanatic stapânul, fara conditii; il certi si el iti linge mâna; traieste doar in umbra trufasa a omului, si-l slujeste. Mergi pe sosea, opresti la o parcare, in câmp; din neunde apar câtiva câini abandonati, privindu-te cu ochi rugatori; e un fenomen nou care se amplifica pe zi ce trece. Câinii nimanui asteapta compasiunea noastra, asteapta un alint, ocrotire, vor sa-si ofere serviciile, ca-n vremurile ancestrale, când omul si câinele traiau in simbioza. La fel si la bariere, câinii ne intâmpina ca si prin statiile de benzina. Musafirul din Vest nu poate intelege ce se intâmpla. Sa fi gresit tara numita a ospitalitatii? Atitudinea precara fata de câini nu-i un simplu detaliu nesemnificativ; e o atitudine fata de viata in genere, din care solidaritatea cu tot ce e suflare vie a fost extirpata cu brutalitate.
Apoi soselele noastre transformate in abatoare de animale macelarite; o imagine horor, carne si sânge pe asflat; cadavre de câini calcati de mai multe ori pâna blana se impregneaza in smoala…
Multi dintre noi s-au obisnuit cu aceste imagini, nu-si pun intrebari si cred ca e normal sa fie asa; obisnuinta e a doua natura; n-au avut cu ce sa compare; viermele de hrean se simte bine in hrean si nu vrea sa fie vierme in mar, se complace in universul lui, chiar daca ustura si lacrimeaza.
Domnule Presedinte, speranta mea se indreapta catre Dumneavoastra; faceti ceva macar pentru câini…

Ovidiu GENARU