In Italia, daca politistii te gasesc dormind pe strazi sau prin parcuri, nu te amendeaza, ci te conduc pâna la un adapost, daca nu ai unde dormi. In România, ai putea cel mult sa nu te alegi cu vreo amenda, dar tot pe afara o sa dormi, pentru ca nu prea ai pe unde sa te aciuezi. Ai putea sa gasesti vreo cladire dezafectata, dar daca mai e si iarna, te-ai putea imbolnavi rapid si ai putea sa te cureti repede, pentru ca, fara bani, nici pe la spitale nu prea esti bagat in seama. Daca ajungi in situatia de a nu avea ce mânca, in România trebuie sa cersesti, sa furi sau sa scormonesti prin gunoaie, pe când in Italia ai, la alegere, o gramada de locuri in care poti gasi mâncare fara bani, ba chiar hrana calda. La noi, astfel de probleme nu s-au rezolvat decât intr-o masura mult prea mica. O solutie ar fi cea aplicata in prezent la Onesti, unde s-au facut proiecte pentru construirea, cu fonduri europene, a unor centre sociale si camine de batrâni. Primii bani europeni au ajuns deja la Onesti, iar aceste centre se vor construi, cu siguranta, moment in care viata celor nenorociti de soarta se va imbunatati. Dar apare o alta problema, insuficient analizata. Banii europeni, nerambursabili, ajung doar pentru construirea asezamintelor respective, in timp ce cheltuielile curente se vor face, zi de zi, din banii comunitatii, din bugetul local. Hrana, igiena, asistenta medicala, utilitatile si personalul angajat vor inghiti importante sume de bani de la bugetul local, iar costurile vor fi atât de mari, incât vor deveni o serioasa povara pentru comunitatile locale. Statul român, cu resursele financiare limitate de care dispune, nu va avea cum sa suporte nici el asemenea costuri uriase. Bugetele judetene abia reusesc sa suporte costurile pentru persoanele cu dizabilitati, ocrotite in centrele speciale. Experienta din alte tari europene indica faptul ca problemele sociale nu pot fi rezolvate doar cu bani de la bugetul de stat si de la bugetele locale. In Ungaria, de exemplu, daca te afli in mare dificultate, daca ajungi sa cazi pe strada, din cauza bolilor sau din lipsa de hrana si epuizare, esti rapid transportat la un centru social sau medical, care nu apartine statului, ci unor organizatii care au doar colaborari cu institutiile oficiale. Parte din serviciile medicale, asigurate de anumite farmacii sau prin prestatiile unor medici sunt decontate de stat, dar hrana, cazarea si utilitatile sunt asigurate de mari organizatii neguvernamentale. In Italia, exista o puzderie de organizatii mai mici, care pun la dispozitie alimente si spatii de cazare, dar care beneficiaza si ele de unele resurse si stimulente din partea statului. Poate ca ar fi bine ca si in România sa se tina cont de experienta altor tari, atunci când se cauta solutii pentru rezolvarea problemelor sociale.
Gheorghe LEU
