ÃŽn fiecare an, la 24 februarie, românii celebrează Dragobetele, sărbătoare cu o tradiÅ£ie milenară. Echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day sau Ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii ÅŸi dragostei, obiceiul Dragobetelui se păstrează încă viu în unele sate din nordul ÅŸi vestul Olteniei.
Cândva, Dragobetele marca începutul primăverii, fiind ţinut în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea la 24 februarie. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele era ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.
Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, şi este închipuit ca un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, ce sălăşluieşte mai mult prin păduri.
Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peÅ£itor ÅŸi ca un naÅŸ ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor, românii au transfigurat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ‘zânul dragostei’, zeitate ce îi ocroteÅŸte ÅŸi le poartă noroc îndrăgostiÅ£ilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care Å£ine tot anul, precum cea a păsărilor ce ‘se logodesc’ în această zi.
Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, şi prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii.
Se mai spune că Dragobete a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de către Maica Precista, după ce nesăbuitul a îndrăznit să-i încurce ÅŸi ei cărările. Odinioară, de Dragobete, satele româneÅŸti răsunau de veselia tinerilor ÅŸi peste tot se putea auzi zicala: ‘Dragobetele sărută fetele!’.
In popor se spunea că cei ce participă la Dragobete vor fi feriţi de boli, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. În dimineaţa zilei lui Dragobete, înveşmântaţi în straie de sărbătoare, flăcăii şi fetele se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii.
Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se ţineau de jocuri şi de poveşti.
Însă dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete şi tămâioasă, flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi la descântece de dragoste. Adunaţi în jurul focurilor aprinse, flăcăii şi fetele stăteau de vorbă.
ÃŽn unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e ‘născută din surâsul zânelor’ (‘apa zânelor’), era păstrată cu grijă, existând credinÅ£a că avea proprietăţi magice (făcea fetele mai frumoase ÅŸi mai drăgăstoase). Dacă de Dragobete nu erau zăpadă ÅŸi fragi, fetele adunau apă de ploaie (pentru spălatul părului) sau de izvor.
ÃŽn MehedinÅ£i, exista obiceiul numit ‘zburătorit’, potrivit căruia la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior ÅŸi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârÅŸea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puÅ£in un an de zile. Nu de puÅ£ine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunÅ£i se mai pregătesc pentru toamnă.
După-amiaza, toată suflarea (atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât şi cei singuri) petrecea, juca sau cânta, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoana de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.
Uneori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi prin satele vecine, pentru a le merge bine peste vară.
De la această sărbătoare nu lipseau nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot restul anului, în timp ce bărbaţii erau atenţi să nu le supere pe femei, pentru că altfel nu le-ar fi mers bine.
Sărbătoarea dragostei era socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu ÅŸi pentru cele mai importante. Deoarece exista credinÅ£a că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelÅŸugat decât ceilalÅ£i, oamenii respectau această sărbătoare la fel ca ÅŸi pe cele religioase – nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrăzneÅ£e care chiar îşi doreau să fie ‘pedepsite” de Dragobete. Chiar dacă mai ‘pedepsea” femeile, se considera că Dragobetele ocrotea ÅŸi purta noroc tinerilor, în general, ÅŸi îndrăgostiÅ£ilor, în mod special.
În sudul ţării se mai păstrează încă obiceiul ca nevestele de măritate, nu mai mult de-un an, să iasă pe uliţele satului cu bărbăţii lor de mână, să oprească bărbaţi străini, săi sărute şi să le dea apoi, drept răsplată, de băut.
Sărbătoarea românească a dragostei se mai numeÅŸte, în funcÅ£ie de regiune, ‘Sântion de primăvară’, ‘Ioan Dragobete’, ‘DrăgostiÅ£ele’, ‘Cap de primăvară’, ‘Logodna sau ÃŽnsoÅ£itul paserilor’, sau ‘Ziua ÃŽndrăgostiÅ£ilor’
ROMPRES
