Am tras zavoarele fiindca nu am nimic de ascuns, a declarat retoric domnul Adrian Nastase, aflat in criza de timp. Aceasta e casa mea, intrati. Numai ca vizionarea interioarelor n-a generat raspunsuri; a iscat si mai multe intrebari.
Printr-un gest de surprinzatoare franchete, domnul Adrian Nastase a tras zavoarele buncarului din Zambaccian 16 si tara, care astepta cu sufletul la gura in fata usii a dat buzna in casa calcandu-i covoarele septice.
Prin intermediul televiziunii (cea dintai putere in stat la romani), tot poporul s-a bunghit siderat la peretii tapetati cu tablouri, cu lemnarii pretioase de castel saxon, cu vase orientale scumpe si carti rare, cristaluri, icoane, mic mobilier sculptat in esente exotice, fineturi… am vazut chiar si o panoplie cu armele de vanatoare ale stramosilor, ceea ce ar putea sugera ca supraabundenta acelor interioare de castel medieval a fost acumulata prin efortul unui sir desfarsit de generatii. Or fi multe, or fi putine, nu se prea stie…
Tot poporul s-a infruptat cu lacomie din imaginile media: uimit, stupefiat, contrariat, pizmas, perplex, mut.
Evenimentul, invidiat de procurori, mi-a amintit de o secventa dintr-un film de Bunuel, „Farmecul discret al burgheziei”, in care slugile ajung sa benchetuiasca pantagruelic in salonul stapanului, scena antologica absurda si grotesca in care obraznicia si insolenta petictilor in fund frizeaza paroxismul distructiv considerandu-se pentru cateva clipe adevaratii proprietari ai castelului…
Amara iluzie, periculoasa experienta, simplu exercitiu pozitiv de imagine sau gafa monumentala a unui om inteligent incoltit de portareii puterii? Am tras zavoarele fiindca nu am nimic de ascuns, a declarat retoric domnul Adrian Nastase, aflat in criza de timp. Aceasta e casa mea, intrati.
Numai ca vizionarea interioarelor n-a generat raspunsuri; a iscat si mai multe intrebari. Orgoliosul, egolatrul, mistocarul superior, profesorul si colectionarul de pretiozitati si-a devoalat laboratorul secret in care si-a construit personalitatea controversata.
Psihologii si criticii de arta apreciaza ca Adrian Nastase descinde parca dintr-un buncar de valori culturale ermetice, fara aer, sufocat de un ecletism excesiv si maladiv chiar, care absoarbe (cu ajutorul banilor si, fireste, al mostenirilor de familie (sic!)) tot ce-i cade in mana; subiectul vine dintr-un spatiu artifical construit din fictiuni estetice pastrate sub cheie, ferite de ochii obtuzi ai multimii; de aici si aerul lui antipatic – superior pentru care solidaritatea social-democrata clamata in arena publica ar fi doar un slogan fara acoperire afectiva.
Asemenea lui Ianus, Nastase are doua chipuri ireconciliabile: 1) om de carte superior, arhivar ce-si inventariaza meticulos avutia spirituala, impatimit colectionar de fictiuni pana la autosufocare intr-un univers aproape maniacal si 2) om de actiune sociala, militant pentru cauza amaratilor carora le chioraie matele de foame, fata de care simte de fapt doar o afectiune teoretica.
Intrebarea este: care dintre cele doua ipostaze sta sub semnul autenticitatii si al vocatiei? Inclin sa cred ca prima varianta o domina pe cea de a doua; este ceva artificial, distant si ironic in constructia acestui personaj cu un discurs arborescent si fumigen, srcastic si prea putin simpatic care il izoleaza de auditoriu si-i surpa statuia de lider. Dar ceilalti lideri cum sunt? Oare nu stim prea putin despre cei in mana carora sta o parte a destinului nostru> Ceilalti ce ascund?
Pentru mine, pentru dumneavoastra, descinderea presei ingaduita in propria-i intimitate de Nastase ar trebui sa deschida in fata societatii civile, cam inocente si somnolente, un activ spatiu de interogatii necesare: cui ne incredintam viitorul? Ce capaxitati intelectuale si de actiune au conducatorii nostri, ajunsi acolo sus, unii dintre ei, prin jocul oportunitatilor si matrapazlacurilor levantine?
Ce-ar fi sa stim cate ceva si despre domnul Basescu, in contextul in care simpatia romanilor se indreapta vertiginos spre un oarecare domn Gigi Becali despre care nu stim mai nimic?
Ovidiu Genaru
