„Moartea domnului Trandafir”

Am gasit intr-o publicatie ieseana un articol deosebit despre situatia in care se afla, in momentul de fata, invatamantul romanesc. Am considerat ca e mai bine, in loc de un editorial obisnuit, sa fac cunoscut si cititorilor nostri, cateva randuri din el. „Cine nu isi mai aminteste cu drag chipul primului dascal din viata sa?! Eu imi amintesc de parca a fost ieri. Primele emotii, primele litere, primii pasi in afara lumii povestilor in care traisem pana atunci. Era un om in varsta, cu parul putin nins la tample. Parea sobru dar, cu timpul, am aflat ca e un om vesel, radea cu noi mult. In cateva saptamani am incetat sa mai privim scoala ca un inamic al veseliei noastre si veneam la ea cu drag si cu acea curiozitatea copilareasca de a afla ceva nou, de a da un alt inteles lumii in fiecare zi. A fost frumos. Idilic, nu? Probabil ca da, dar era atata liniste si atata frumusete in scoala acelor vremuri… Omul a murit, s-a dus din aceasta lume, dar a ramas amintirea lui in sufletul fiecarui elev al sau.  „Ce s-a intamplat insa cu simbolul?” o sa intrebati. Eh, dragii mei, simbolul, Dascalul, Domnul Trandafir, se afla intr-o stare foarte grava, plimbat din usa in usa de liderii politici, de liderii sindicali si de tot felul de alti lideri, este abandonat intr-un colt, colbuit ca si cartile pe care le are in biblioteca pe care si-a consumat mare parte din salariu…Minti inguste, traumatizate de incercarile disperate ale dascalilor de a-i invata „buchea” s-au cocotat in functii, unele mult prea mari pentru micimea lor sufleteasca… Au vrut sa plateasca celor ce i-au „chinuit” cu „cetirea” si tabla inmultirii, au vrut sa le arate ca au ajuns cineva si fara sa stie carte prea multa. Si au lovit in Domnul Trandafir acolo unde credeau ca o sa-l doara cel mai tare, i-au luat banii, i-au luat dreptul la un trai decent material. In mintea lor mica, „banul” reprezenta valoarea suprema. Dar asta nu l-a descurajat pe Domnul Trandafir. Ii ramasesera copiii, iar cand un scolar din clasa I citea pentru prima data o propozitie, bucuria luminii din ochii acelui copil ii aducea o implinire pe care nici zece salarii de senator nu i-ar fi dat-o…Dar fire albe si riduri ii apareau cu fiecare an, din cauza noilor griji ce se cuibareau in sufletul lui. Acum are mai multe griji, grija facturilor neplatite inca, grija ratei la banca ( a facut un imprumut sa-si tina copilul la facultate), grija zilei de maine…Apoi alte vremuri grele si nori negri s-au abatut asupra scolii romanesti. Neputand sa-l ingenuncheze furandu-i banii, „oamenii negri” au incercat alte metode sa-l reduca la tacere, sa ii arate „cine e jupanu”. Au inceput sa spuna ca invtatamantul romanesc nu e bun, ca dascalii sunt incompetenti… In scurt timp, orice politician agramat sau semianalfabet isi facea imagine dand cu noroi in dascali, incercand sa sugereze ca, facand asta, e mai destept ca el, ca Domnul Trandafir. Cea mai mare dezamagire a Domnului Trandafir a fost insa cand omul in care isi pusese speranta in mai bine, omul pe care l-a invatat sa scrie, sa citeasca, sa fie om, pe care l-a ales sa-i fie presedinte, ei bine, acest om i-a spus in fata intregii natiuni ca „este mediocru”… Domnul Trandafir a ramas mut in fata televizorului. Si a ramas asa ore in sir, plangandu-si in pumni…De atunci, Domnul Trandafir nu a mai fost vazut niciodat zambind…Ultima lovitura a primit-o cand scoala din sat a trecut in subordinea primariei. Nemaiavand bani sa faca naveta la scoala, imprumutat deja fiind, s-a dus umil, cu caciula in mana, in biroul primarului. Ii fusese elev… S-a dus sa-l roage sa ii deconteze macar naveta pe 2 – 3 luni. Primarul l-a ascultat cu gandul aiurea, venindu-i in minte ca Domnul Trandafir il cam urechia, ba ii mai punea si cate un „patru” pe ici, pe colo. Il asculta pana la sfarsit…si, cand Domnul Trandafir termina, se lasa pe spate in imensul sau scaun de piele de Spania, trase aer in piept si… incepu sa urle: „Nu v-am zis, ba, ca nu am bani?! Daca nu am, de unde sa va dau, de la mine din buzunar?! Numai dupa cersit umblati! Iesi, ba, afara, pana nu iti trag una!”. A fost ultima data cand Domnul Trandafir a mai vorbit. De atunci vorbesc altii pentru el, ministri, inspectori, lideri sindicali, etc. Domnul Trandafir zace abandonat intr-un colt al spitalului „Societatea romana”, privind in gol, murmurand cuvinte fara inteles. Stiti ce ar intreba, daca ororile care l-au lovit nu i-ar fi luat glasul: „De ce nu m-au privit in fata cand mi-au luat demnitatea de om? De ce nu m-au privit in fata cand au muscat mana asta, ce i-a invatat literele cu care scriu ei acum legile astea strambe? De ce?”