Într-o ţară trist de îmbătrânită – după datele lui 2010 sunt 5,8 milioane de pensionari – cei care au pus la odihnă în fundul dulapului epoleţii văzuţi sau nevăzuţi sunt peste 150 de mii, din 180 de mii de beneficiari de pensii speciale, iar „costul” lor se învârte cam în jur de un miliard de euro.
Din perspectiva rece şi deloc agreabilă a cifrelor şi proporţiilor se poate vorbi de o comunitate relativ redusă, dar scumpă. De voie, de (din) nevoie, guvernul Boc, constrâns de realităţile economice negre şi sprijinit de majoritatea politică necesară a decis că regulile aparte care guvernau această comunitate trebuie ajustate şi aduse cumva la acelaşi numitor cu cele urmate de lumea civililor. Din calculele Executivului, după cum spunea Emil Boc acum nu mult timp rezulta că această operaţiune, unde numitorul comun este Legea sistemului unitar de pensii, o economie vărsată în puşculiţa bugetară între 500 şi 800 de milioane de euro. Aproape o amortizare cu valoare de oxigen, având în vedere împrejurările.
Însă, ceea ce guvernul a socotit că e just şi determinat de raţiuni superioare s-a văzut în cealaltă parte ca într-o oglindă răsturnată şi a nascut o reacţie adversă puternică, cu o componentă emoţională accentuată. Liderii nemulţumiţilor nu sunt mulţi, dar lasă impresia că aceia aliniaţi în spatele lor sunt numeroşi, bine organizaţi şi foarte determinaţi. Acţiunile lor au fost tăioase, vocale şi declaraţiile categorice. De cealaltă parte, guvernul, declarativ şi în acţiune a rămas pe poziţie. Intervenţia justiţiei a suspendat temporar ostilităţile. Dar disputa va fi de durată, cauza celor „vătămaţi” fiind susţinută din toţi plămânii de opoziţia politică.
Fiecare îşi apără dreptatea şi e decis să „moară” cu argumentele de gât. Vocile care s-au auzit până acum din rândul pensionarilor militari au fost la unison : ni s-a făcut o nedreptate. În masă, întrucât, curios, din această comunitate nu au răzbătut opinii contrare. Motivul? Poate ţine de cele omeneşti. Este acel „%” tăcut aproape asurzitor, militar sadea, trecut prin liceu militar, şcoala militară, academie, cu epoleţii îmbogăţiţi „pe bune” şi pe merite reale, cu viaţă aspră de garnizoană. Nu că în rândul lor fluturaşul de pensie al lunii ianurie ar fi făcut integral dreptate. Marele rău este ca n-a făcut. Mai est si „%” «funcţia bate gradul» şi aduce sporul. Două căi care au fost urmate şi uneori cu răsplată invers proporţională meritelor.
Un mecanism a fost pus în mişcare. Prin punerea sa la punct – căci statul trebuie să-şi facă o ordine militărească în hârtii, unele dispărute din varii neglijenţe şi a căror absenţă duce la folosirea unor soluţii incorecte – care este esenţială, pot fi satisfăcute comandamentele etice reale în materie de pensii. În sensul pozitiv al unei vechi înţelepciuni populare: „fiecăruia ce i se cuvine”. După contribuţie, stăruinţă/vechime, muncă. Şi, până la Cel de Sus, asta stă în puterea oamenilor.
(Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)
