1 Mai vine, de vreo 21 de ani, ca un balsam pentru români. Aceştia evadează la mare, la munte sau într-un spaţiu imaginar, îşi leagă câteva zile libere sau iau cu asalt pădurile. O abordare radical opusă faţă de aceeaşi dată plasată în intervalul 1945-1989. „Ziua Muncii”, căci despre ea este vorba, aţi rătăcit-o printr-un colţ al memoriei sau aţi descoperit-o prin revistele îngălbenite de trecerea anilor. Parfumul defilărilor roboţilor umani, discursurile patriotice sau inocularea ideilor comuniste le-au rămas însă vii în minte actorilor de-atunci. Dar pe lângă furnicuţele din fabrici şi uzine, un rol special îl interpretau şi sportivii. De fapt, îşi interpretau propriul rol! Şi ei, ca şi ceilalţi, erau tot un soi de marionete dirijate de „păpuşarii” din partid cocoţaţi în înaltul tribunelor plasate, spre exemplu, în Bucureşti, în actuala Piaţă intitulată Charles de Gaulle. „Prin anii 50-60 se numea Piaţa Stalin şi făceam multe repetiţii. O dată, de două ori, de câte ori trebuia! Pierdeam şi antrenamentele, dar eram aduşi cu autobuzul din Ghencea până spre Piaţa Victoriei. Eram îmbrăcaţi în roşu, galben şi albastru şi partea veselă venea când eram urcaţi pe carele alegorice. Noi, atleţii, mimam alergarea, halterofilii ridicau greutăţi uşoare din lemn, iar lumea ne întâmpina cu steaguri, cu lozinci! În tot acest timp, orchestra militară ţinea ritmul”, povesteşte dubla campioană olimpică la înălţime, Iolanda Balaş, pe atunci component a CCA Steaua.
În chiloţi şi maiou
Operaţiile artistice, savant sau infantil găsite, îi prindeau pe unii sportivi pe picior greşit, iar mulţi dintre ei se simţeau puţin stânjeniţi de postura în care se aflau. „Defilarea propriu-zisă începea la orele 9:00-10:00! Toţi erau chemaţi la apel! Şi steliştii, şi dinamoviştii, şi cei de la Rapid, şi cei de la Progresul. Steliştii şi dinamoviştii erau ca fraţii. Toţi campionii vremii erau, şi Ivan Patzaichin, toată lumea! Încolonaţi şi îmbrăcaţi în chiloţi şi maiou, ei formau mai mereu grupul din faţă! Pugiliştii, când erau urcaţi pe carele alegorice, mimau boxul, iar gimnaştii făceau diferite acrobaţii! Toţi eram în câmpul muncii şi un profesor de sport juca rolul dirijorului. Ne organiza pe toţi, dar când nu-i plăcea unei persoane importante cum ieşea ceva, o luam de la capăt. Traseul se termina jos, la Lacul Herăstrău! Ce făceam pe urmă? Mergeam la mici, bere şi hore prin parcurile adiacente. Bineînţeles că nici nu ne mai schimbam, că n-aveam unde!”, dă timpul înapoi şi Nicolae Mărăşescu.
Cantonamentele, un fel de scutire
Alte vârfuri ale sportului românesc au scăpat ca prin urechile acului de manifestările din acea vreme, iar Cristian Gaţu ne explică: „Eu nu ţin minte să fi fost. La noi, la handbal, stăteam în cantonamente 10-11 luni pe an şi n-aveau cum să ne ia de 1 Mai! Cam aşa se întâmpla pentru sportivii din jocurile de echipă”. Şi exemplele pot continua…
În loc de încheiere vă invităm să realizaţi un exerciţiu de imaginaţie. Gândiţi-vă în zece secunde ce vedete ale sportului actual ar urca pe un car alegoric comunist…„Am prins 1 mai şi la Timişoara, dar nu i se dădea o aşa mare amploare”, Iolanda Balaş, dublă campioană olimpică la săritura în înălţime
În anul 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestaţii muncitoreşti. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
Lozinci-refren în anii 50
∞ „Hei rup, hei-rup, sparg munţi de fier, în munca de brigadier”
∞ „Cu partidul nostru-n frunte, spargem munte după munte”
∞ „Cu sapa şi lopata, vom da şantierul gata!”
