Nu odata oamenii politici – care-si dau cu presupusul si aproximeaza cam cum ar trebui gestionata Romania in functie de umori si interese, multi dintre ei abia reusind sa incropeasca o propozitie logica – pierd contactul cu realitatea iar modul in care sunt perceputi de opinia publica le este strain sau, mai grav, nu-i intereseaza. Indeobste parerea lor despre ei insisi, maxima, fireste, nu coincide cu imaginea indusa in mentalul colectiv, hotaratoare la urma urmei in momentele electorale.
Politicianul, o stiu din experienta, isi evalueaza prestatia in interiorul grupului restrans al partidului la care se raporteaza: am facut, am dres, am adus noi membri, am creat organizatii noi, am dat bani pentru campanie etc., dar asta nu conteaza nici cat negru sub unghie pentru alegator; in fata acestuia conteaza altceva, un altceva greu definibil pentru ca perceptia publica este neomogena, instabila, emotionala si sensibila la cele mai mici detalii; alegatorul vrea sa te simta ca fiind al lui, ca patimesti pentru el, ca-l asculti, ca-i dai atentie, ca-l protejezi, ca-i reprezinti interesele, ca esti mai legat de contribuabil decat partidul perceput ca un vehicol de imbogatire (vezi in acest sens cazul Basescu, un maestru in a simula ca rezoneaza cu poporul…)
Aici e buba, ca sa nu spun puroaiele politichiei autohtone: chiar daca imaginea ta publica a devenit precara fiindca ani in sir ai fost subiect de presa, banuit de sforarii si afaceri dubioase, mogulii contestati ai partidelor (ei sunt pretutindeni, dar acum este randul celor din PSD) se agata cu disperare sa-si pastreze aceleasi functii; nu le pasa de perceptia publica, nu conteaza ca au devenit indezirabili, ca nu mai sunt credibili, ca „infecteaza” locul ocupat in partid si prin asta contamineaza si imaginea membrilor onesti; politicianul roman e surd, orb si paraplegic la reactiile de dezgust ale electoratului, fie acestea, uneori, doar emotionale, sau consecinta unor campanii media.
Eticheta de corupt, odata aplicata pe frunte nu se mai poate dezlipi, se sudeaza cu osul, orice dezvinovatire te ingroapa si mai adanc, imaginea negativa strabate ca un frison multimile, persista cu incapatanare, se cimenteaza definitiv in mentalul colectiv; si asta conteaza, conteaza atat de mult incat nu mai ai nici o sansa, esti ca si terminat; doar imaginea publica conteaza, odata calificat ca un personaj malefic trebuie sa-ti strangi calabalacul si sa pleci; dragostea cu de-a sila? Imposibil! Iertare? Nici vorba! A te crampona sa ramai – curata sinucidere. Pleaca! Nu te mai amagi ca pozitia ta acolo unde erai este vesnica! Este vremelnica, fratioare mogul! Chiar dovedit de vreo instanta ca nu esti vinovat, lumea va spune ca „totul s-a aranjat”, ca si justitia e corupta sau dependenta de politic. Meritele tale in partid, reale, n-au nici o relevanta pentru opinia publica.
Cel nedorit, cu imaginea maculata, cel dezavuat si catalogat in mentalul colectiv drept corupt nu se da insa batut, nu renunta, se zbate, tipa, ameninta ca stie el ce stie si despre ceilalti pe care incearca sa-i dea in gat, sa-i traga dupa el ca pe o fata de masa smulsa cu tot cu vesela, tacamuri si bucate, sa faca pustiu imprejur, sa nu mai ramana nimic in urma, un tinut parjolit. Mentalitatea este: de ce tocmai eu? De ce nu si ceilalti, de ce nu toti? Se clameaza, se tradeaza, se acuza, se platesc polite, se formeaza grupuri de presiune, se cauta aliati; caderea liderilor duce la o dezagreare temporara a partidelor; nici cainele nu renunta la os, darmite omul politic.
Insa supravietuirea la romani capata forme paradoxale, hilare, absurde, cu radacini in imatura noastra devenire politica: indezirabilul dintr-un partid, cel rau devine cel bun pentru un alt partid; nu conteaza doctrina, convingerile, etica; absorbitul si absorbantul (de parca ar fi vorba de Always ultra plus! ) – dubla multumire, dubla cardasie, afront la bunul simt, politichie fanariota. Unele partide leapada balastul (vezi PSD), altii se incarca cu balast proaspat si istoria se repeta pana la Calendele grecesti intr-o Romanie dezamagita de cei pe care singura i-a ales cu manuta ei tremuranda.
Ovidiu GENARU
