Şi-a dovedit credinţa nu numai cu cuvântul, ci cu viaţa şi trăirea lui. Mănăstirile şi locurile pe unde a trecut îi păstrează vie memoria. Oamenii care l-au cunoscut vorbesc despre el cu smerenie şi dragoste, ca despre un sfânt. Mulţi dintre ei îi păstrează fotografia în rândul icoanelor. Le este dor de părintele Cleopa, de vorba lui bătrânească, tămăduitoare, însă mai minunat de atât este că aceşti credincioşi simt duhul duhovnicului lor, care-i ajută de dincolo. Pentru ei, părintele Cleopa trăieşte.
Astăzi, 2 decembrie, se împlinesc 13 ani de la trecerea la Hristos a vrednicului de pomenire părinte arhimandrit Cleopa Ilie. Anul 1998. Duminică, 29 noiembrie. Ajunul sărbătorii Sfântului Andrei. Mănăstirea Sihăstria, ţinutul Neamţului. Părintele Cleopa stă pe scaunul de spovedanie, în chilia sa, înconjurat de oameni mulţi. Unii vin, alţii pleacă. Sfinţia sa îi primeşte pe toţi, le vorbeşte scurt, cu multă dragoste, îi îmbărbătează în credinţă şi inimile credincioşilor râd de bucurie când îl aud: „Mânca-v-ar Raiul!”. La amiază, un frate vine la sfinţia sa să ia binecuvântare pentru tunderea în monahism. Părintele îi pune mâna pe cap, a binecuvântare, şi grăieşte: „De-acum nu mai ai nimic! Numai pe Hristos!”. Ora 16:00. Părintele nu mai răspunde întrebărilor ucenicilor lui. Rămâne nemişcat în scaun, cu ochii întredeschişi. Se face linişte! Trec 11 ore. Luni dimineaţa, ora 3:30, bătrânul monah se trezeşte din somnul adânc. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, părintele vorbeşte cu ucenicii şi îi primeşte pe oamenii care îi cer sfatul. Seara, spre nedumerirea fraţilor călugări, duhovnicul îşi citeşte rugăciunile de dimineaţă. Nimeni nu bănuieşte că părintele se pregăteşte pentru clipa când îşi va încredinţa sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Marţi, 1 decembrie. Părintele Ilie Cleopa dă semne de mare oboseală. Nu are vreme să se odihnească, oameni munciţi de necazuri, boli şi deznădejde au nevoie de el. Cu ultimele puteri omeneşti îi mângâie, le dă speranţă, îi îndeamnă să-şi plângă păcatele. Timpul e scurt. Călătoria spre cele veşnice e aproape şi el nu se îndură de oameni… Despărţirea de lume este grea, chiar dacă dorul de îmbrăţişarea Luminii e mistuitor.Marţi seara, târziu, adoarme… profund. Miercuri, 2 decembrie, la ora 2:20, dis-de-dimineaţă, bunul părinte se desparte de lumea aceasta cu răsuflare adâncă, ca răspuns la chemarea de veacuri a pământului, şi pleacă, singur, pe cărarea la cer.
Lupta în războiul cel nevăzut
Viaţa părintelui arhimandrit Cleopa a fost încercată de rănile, încă deschise, ale marii prigoane din perioada comunistă, dusă împotriva Bisericii şi mai ales a mănăstirilor. A suferit pentru Hristos şi biserica lui. Nenumărate retrageri în munţi şi pelegrinări la numeroase mănăstiri din ţară, din cauza Securităţii, l-au călit în focul războiului nevăzut. Fapt îmbucurător, în toţi aceşti ani de zbatere nu a fost singur. Oameni buni, puţini, dar buni, l-au ajutat. Parinele povestea cum a stat în satul Negrileasa, tot din Suceava, la o obcină care să chiamă Vărărie, într-un bordei sapat sub pamânt. Înăuntru avea o scoarţă de brad, cu cetină de brad pe deasupra, un ceaunaş şi capete de lumânări arse. Atât. De Paşte mergea şi făcea slujbă la crucea italienilor, într-un loc izolat şi după aia se întorcea la bordeiul lui.
„Cea mai înaltă filosofie pentru om este să aibă moartea neîncetat înaintea ochilor săi”
El este viu, este prezent cu duhul şi grabnic ajutător al vieţuitoarelor maici de aici, care l-au cunoscut de când a fost stareţ la sihăstria Slatinei.”Ce credeţi, eu am vinit să vă spun vouă ce să faceţi, voi nu ştiţi? Aveţi cărţile, mamă, citiţi în ele, eu, putregaiul, nu ştiu nimic”, le spunea părintele Cleopa maicilor. Zile întregi părintele nu mânca nimic şi sfătuia monahii: „Nu mâncaţi mâncarea stătătoare care se strică, mâncaţi mâncarea cea bună, care să ducă firea la rugăciune, la nevoinţa monahală, la post, la priveghere”. „Canon îţi trebuie? Dar nu e canon să conduci o mănăstire? Acesta e cel mai mare canon. Nu faci nimic, dar să ai grijă să fie mâncare, să fie lemne, să fie slujbă”, spunea părintele Cleopa. Părintelui i-au plăcut oamenii aparent simpli, necăjiţi, săraci cu duhul, pentru că tocmai în aceştia a văzut scânteia divină, comoara cea bună adunată în inimă. Nici ieslea în care s-a născut Iisus nu a fost una bogată materialiceşte, dar cât de preţioasă s-a dovedit a fi pentru izbăvirea din păcat a neamului omenesc.Au trecut 13 ani de când părintele Cleopa nu mai este pe pământ. Foarte mulţi credincioşi îi simt lipsa. Alţii spun că părintele nu a murit, că e lângă ei şi le poartă de grijă. Unii merg la mormântul său, şi cu mare evlavie, iau pământ şi pietricele de acolo. Astfel îşi pot aminti mereu de cuvintele blândului Cleopa: „Cea mai înaltă filosofie pentru om este să aibă moartea neîncetat înaintea ochilor săi”.
