În ceea ce priveşte egalitatea în drepturi, feministele au multe motive pentru a fi nemulţumite. Cu toate acestea, există un aspect al inegalităţii care a fost neglijat: longevitatea. Din acest punct de vedere, femeile sunt în avantaj. Peste tot în lume, ele trăiesc mai mult decât bărbaţii.
De ce se întâmplă acest lucru, nu este evident imediat. Este însă un adevăr valabil şi în cazul altor specii. De la lei la antilope şi de la leii de mare la căprioare, masculii, din anumite motive, pur şi simplu nu pot ţine pasul în ceea ce priveşte longevitatea.
Una dintre teorii este aceea că masculii trebuie să fie în competiţie pentru a atrage atenţia femelelor. Aceasta înseamnă că evoluţia este ocupată cu selectarea coarnelor, agresiunii şi dominaţiei masculilor, în detrimentul longevităţii. Femelele nu sunt supuse unor astfel de presiuni. Dacă această teorie este corectă, efectul ar trebui să fie în mod deosebit observat la acele specii în care masculii sunt în competiţie pentru a atrage atenţia unui număr mare de femele.
Dimpotrivă, va fi redus sau absent acolo unde nu se întâmplă acest lucru, se arată într-un articol publicat în revista The Economist.
Pentru a testa această teorie, Tim Clutton-Brock, din cadrul Universităţii Cambridge, şi Kavita Isvaran, din cadrul Institutului Indian pentru Ştiinţă din Bengalooru, au decis să compare speciile monogame şi poligame /la acestea din urmă un mascul monopolizează un număr de femele/. Cei doi cercetători au vrut să descopere dacă masculii poligami au rate ale supravieţuirii mai reduse şi dacă îmbătrânesc mai repede decât cei din speciile monogame.
Pentru a face acest lucru, ei au strâns informaţii despre 35 de specii de păsări şi mamifere cunoscute pentru longevitatea lor.
AÅŸa cum au relatat săptămâna aceasta în ”Proceedings of the Royal Society”, ”pattern-ul” a fost în mare măsură aÅŸa cum se aÅŸteptau. ÃŽn cazul a 16 din cele 19 de specii poligame studiate, masculii de toate vârstele erau mult mai predispuÅŸi să moară în orice moment decât femelele. Mai mult decât atât, cu cât îmbătrâneau mai mult, cu atât decalajul privind mortalitatea creÅŸtea. Cu alte cuvinte, masculii îmbătrâneau mai repede. Cei din speciile monogame nu au prezentat aceste ”pattern-uri”.
În ceea ce priveşte poligamia, potrivit Dr Clutton-Brock, dacă un mascul are acces exclusiv la 10 femele, de exemplu, alţi nouă masculi vor aştepta să îl îndepărteze pe stăpânul haremului de îndată ce acesta va arăta primele semne de slăbiciune.
Presiunea competitivă intensă înseamnă că indivizii care au succes îşi pun toate eforturile în unul sau două sezoane de reproducere.
Acest lucru va avea în mod cert consecinÅ£e directe. Dar ar putea acÅ£iona ÅŸi un efect mai subtil. Majoritatea specialiÅŸtilor în îmbătrânire sunt de acord că durata maximă de viaţă a unui animal este în funcÅ£ie de cât de mult poate rezista prădătorilor, bolii, accidentelor ÅŸi agresiunii din partea altor animale. Dacă va fi ucis repede nu există ÅŸanse ca evoluÅ£ia să devieze slabele resurse spre menÅ£inerea ”maÅŸinii” în condiÅ£ie excelentă. Aceste resurse ar trebui, în schimb, direcÅ£ionate spre reproducere. Åži cu cât mai ameninţătoare este lumea exterioară, cu atât mai scurtă va fi durata de viaţă.
Nu există niciun motiv pentru care această logică să nu funcţioneze între sexe, precum şi între specii. După cât se pare, este ceea ce au descoperit Dr Clutton-Brock şi Dr Isvaran. Testul constă în a identifica o specie care şi-a făcut mediul atât de sigur, încât majoritatea membrilor săi să moară de bătrâneţe şi a vedea dacă diferenţa continuă să existe. Din fericire, există o astfel de specie: omul.
Dr Clutton-Brock recunoaÅŸte că diferenÅ£a dintre sexe, atât în ceea ce priveÅŸte rata îmbătrânirii la om ÅŸi vârsta la care acesta moare reprezintă un indicator al faptului că poligamia a fost regula în trecutul evoluÅ£ionist al omenirii – aÅŸa cum mai este ÅŸi acum în unele locuri.
S-ar putea ca acest lucru să nu le placă unor feministe, dar ar putea fi preţul pe care femeile l-au plătit pentru faptul că au supravieţuit partenerilor. ROMPRES
