Reportaj in memorie – Parfumul vechilor prietenii

Intr-o zi din vara anului 2005, Gheorghe Gansac m-a dus, cu masina , sa-mi arate stupina sa din Negri. Asa am aflat, de la fostul meu coleg de clasa de liceu, prieten deosebit, ca el, de fapt, se ocupa de ani buni de aceasta „afacere”, cum si-a definit el pasiunea care, mai ales acum, de cand e pensionar, ii ocupa, in buna masura, timpul liber si-i aduce si ceva venituri financiare…

Ne-am reintalnit dupa vreo douazeci de ani de la terminarea liceului. Am fost foarte apropiati si in timpul scolii, iar reintalnirea noastra aici, la Bacau – eu, ziarist, el director la Combinatul de prelucrarea lemnului – a fost o adevarata sarbatoare sufleteasca pentru amandoi. Inginer silvicultor, el e unul dintre acei oameni pentru care profesia nu a insemnat o „inchidere” a intelectului intre granitele unei stiinte, ci i-a deschis noi orizonturi de cunoastere, de cultura, pasiunea pentru Carte, pentru Muzica, pentru varii domenii ale vietii definind un destin frumos ca o Catedrala.

De aceea, cred, intalnirile cu Gica Gansac sunt, cel putin pentru mine, tot atatea clipe de a uita meschinariile, uraciunile, ipocriziile ce ne inconjoara… Mi-amintesc – era director la acel mare Combinat , cu mii de oameni, cu investitii si exporturi uriase – , ca l-am gasit, odata, in birou, tare vesel, dar o veselie, cat ar parea de paradoxal, trista…

Tocmai plecase din Combinat ministrul, de atunci, al comertului exterior care-i indicase, intre altele, sa dezvolte legaturile comerciale cu „Katargul”. Era, in fapt, vorba de Katar, un stat cu mult petrol, din Orientul Apropiat… „Auzi, nici denumirea corecta a acelei tari n-o stie… si e ministru…!” Asta l-a inveselit si l-a intristat atunci… „Domnule, degeaba ai functie, daca n-ai un dram de cultura…” – mi-a mai spus, si, dupa aceea, uitand de treburile lui curente, despre asta am discutat vreun ceas…

„Salut, ce mai faci…_” E intrebarea pe care i-o pun, de cate ori drumurile noastre „se intersecteaza”, lui Adrian Craus. il zaresc de departe – inalt si nu prea, solid si nu prea, dar acelasi „baiat” frumos, cu trasaturi ferme, voluntare. De altfel, de fiecare data imi da acelasi raspuns: „Nu-ti spun!” Da, am fost colegi de clasa de liceu, si ce multi ani au trecut de-atunci…! in 1951 au „navalit” in oras o multime de copii de la tara. intre ei, si Adrian Craus, venit din „coasta Humulestilor” lui Creanga, din comuna aceea mare si frumoasa – Vanatori. Iar in 1954 ne-am despartit…

Fiecare cu destinul lui… Implacabil… Ne-am reintalnit la Bacau, si tare m-am mai bucurat! El lucra la Institutul de Proiectare Judetean… Acum e pensionar. Zeci de ani a lucrat la IPJ, ca topograf a „masurat” pamanturile astea cam de cateva ori distanta Globului pe la Ecuator, munca asta i-a cladit caracterul acesta ferm, de invingator.

Cand dau drumul la chiuveta sa beau apa ma gandesc la el, ca el a lucrat la planurile de alimentare cu apa a Bacaului, a „masurat”, la pas, calea de la Caraboaia la Bacau, dar asta nu-i nimic pe langa masuratorile si planurile de situatii pentru cresterea oraselor Bacau, Onesti, Moinesti, Comanesti, Buhusi… Daca si-ar scrie si publica amintirile din anii de munca, Adrian Craus s-ar dovedi a fi unul dintre cei care, cu modestie, dar cu inalt profesionalism, si-au adus obolul de munca la inflorirea acestor locuri…

Urc in personalul de noua dimineata, plec la Piatra. in compartiment, fata in fata cu mine, un barbat pe care, parca, l-am mai vazut. Da, e nimeni altul decat fostul ceferist Nicolae Moraru. Aproape patru decenii la statia CFR Bacau. intr-o importanta functie… Nu ne mai vazusem de cativa ani… Am fost colegi de liceu, de clasa… Bucuriile sunt tot mai rare, dar sunt, si asta e important…

Cand or fi trecand anii…? il urmaresc in vreme ce priveste pe geamul vagonului. Pentru mine, fiecare drum cu trenul e o incantare… Pentru el, ceferistul, pare un adevarat calvar… Se intoarce tot timpul spre mine: „ Domnule, e o adevarata bataie de joc… Cefereul nu mai e armata de altadata… Totul e in paragina… Uite cum arata halta asta…, dar uite iarba asta dintre linii, nimeni n-o mai coseste…, nimeni nu-i mai trage la raspundere pe astia…!” Observ ca e din ce in ce mai nemultumit…

Ca si mine traieste din amintiri. „Pai cand lucram eu, Cefereul era cineva… Totul stralucea de curatenie, totul iti vorbea de ceea ce era ceferistul pentru restul oamenilor… Se intampla ceva acum…” ii zic, pentru a mai atenua cate ceva din motivele supararii lui, ca asa e cu tranzitia asta, ca vor veni si zile mai bune… Cand oprim la Podoleni, fata i se lumineaza: „Acesta-i satul meu… Aici, in halta asta, am lucrat la inceputul carierei…”

Patru intalniri s-au petrecut ca in romane. La scoala din Traian discut cu o profesoara. Venisem sa scriu, pur si simplu, despre scoala. Doamna m-a rugat sa astept cateva minute, ca „suna” si va iesi de la ore profesorul de matematica, Ion Ionichi, care-i si directorul scolii. Cand am auzit numele am tresarit. Ion Ionichi era numele unui fost coleg de clasa de liceu. Cand l-am vazut, mi-am zis ca „acesta-i!” Asa m-am reintalnit, dupa foarte multi ani, cu Ion Ionichi.

Generatia mea… La Zemes, intr-o zi de vara, stau de vorba cu inginerul agronom. Ceva imi spunea ca l-am mai vazut undeva… Dupa ce am discutat pentru articolul pe care aveam sa-l scriu, l-am intrebat, intr-o doara, cand a terminat liceul, unde… Din aproape in aproape ne-am dat seama ca, de fapt, am fost colegi de clasa. Constantin Corfu. Titi, adica…Tot asa, fiind in documentare, la intreprinderea de Industrializarea Carnii am cerut sa vorbesc cu seful contabil. Am fost indrumat la el in birou si, deodata, am… descoperit ca barbatul acela sobru, „plin de cifre”, nu era altul decat fostul meu coleg de clasa, Virgil Munteanu…

La Toronto, Canada, intr-o intersectie, la semafor. Langa mine, un barbat inalt, cu parul alb, asteapta… „Acesta-i Dinu Sudu , nu poate fi altul”, gandesc, in timp ce inima imi bate accelerat… ii zic sotiei, cu glas sa auda si barbatul acela: „O fi Sudu Dumitru…?” Omul aude, ma priveste, si, imbratisandu-ma: „Nu poti fi altul decat Eugen Verman…!” Doamne, cat e de mic pamantul…!

L-am lasat la urma pe Petrica Placinta. Ziarul meu abia a publicat doua pagini de interviu cu el. Eu am scris despre el zeci si zeci de articole, inca de prin 1965, cand a fost numit director la intreprinderea Avicola de Stat Bacau. L-am pomenit si prin cartile mele.

Cu vreo trei ani in urma, regretatul Vasile Sporici imi sugera ca, impreuna, sa scriem o „carte” despre inginerul Petru Placinta. „Domnule, are, in el, ceva nobil, domnule… E o mare personalitate… Sa-i propunem si sa scriem o carte despre el… Dumneata il stii de cand s-a nascut, vorba aia, ca ati fost colegi din gradinita, vecini, prieteni din copilarie, colegi de elementara si de liceu, facem o carte adevarata despre un om adevarat…”

Nea Vasile s-a dus Dincolo, dureros de neasteptat, cu m-am reintalnit la lansarea „Observatorului…”, cand am stat foarte putin de vorba… Asa ca, ce sa mai scriu despre Petrica…? Sa incep iar cu „baba-oarba”, la mine sau la el acasa, cu porumbeii pe care mi i-a dat, ca era mare crescator de porumbei, sa scriu, iar, despre anii de liceu, sa-i amintesc, iar, ca tata i-a facut „ lumina electrica” in casa aia noua si primitoare de pe „Ulita lui Placinta”, sau, de anii din urma – adica de ultimii vreo patruzeci – cand era director si cand a fost director si a cladit cea mai mare intreprinderea avicola din Romania, sau de anii „postrevolutionari”, cand niste derbedei i-au creat zile si nopti de cosmar…?

Nu, nu mai scriu nimic din toate acestea! Ba da, as repeta, totusi, convingerea mea: ”Petrica Placinta, copilul acela descult de altadata – de fapt, toti umblam desculti de cum se ducea omatul si pana revenea – e un reper moral nu numai pentru cei tineri, ci si pentru generatia noastra, de fapt, el e o Mandrie pentru noi si, din fericire, nu-i singurul…

Am scris, de multe ori, despre fostii mei colegi, cu bucurie si recunostinta… Vazandu-i, stiindu-i in viata si, mai ales, intalnindu-ma cu ei retraiesc anii aceia de demult cu parfumul varstei si al florilor de primavara si al sperantelor si al vechilor si nemuritoarelor prietenii…

Eugen Verman