Adica: pleci unde vezi cu ochii, in fiecare saptamana si, daca e posibil, in fiecare zi; mult, putin, dar sa pleci, sa fii dinamic, sa nu prinzi mucegai intr-o lume ametita de belsug. Daca nu stii sa-ti gestionezi bunastarea, fie ea si medie, te ingrasi si mori intr-o captuseala de grasime.
Mark si Jane, gazdele noastre (au supravegheat in anii ’90 constructia unor case pentru copiii orfani la Bacau, ca asistenti sociali) de la Otley – Yorkshire, alearga de 2-3 ori pe saptamana circa 10-15 kilometri la periferia orasului; amandoi au peste 40 de ani si, desi fac naveta zilnic cu masinile si ajung acasa la orele 18, nu cunosc oboseala: in loc sa pregateasca o cina copioasa, isi pun echipamentul pe ei si tule-o la alergat; e drept, au si unde face asta, prin padurile de la periferie si campurile cu gazon natural bine intretinute de localnici, nu bine, foarte bine.
A avea sau a nu avea o masina de tuns iarba, aceasta-i intrebarea tuturor englezilor. Mark si Jane sunt mereu pusi pe sotii, au un umor irezistibil, nu stiu ce este crasma si trandavia, se misca continuu fizic si spiritual si toate eforturile lor sunt focalizate spre educatia celor doi copii. Modelul meu mental construit in biblioteca, al englezului flegmatic nu se potriveste englezului real deloc.
Vreau sa spun ca toata Anglia hoinareste continuu.
Englezii insisi nu cunosc originile acestui fenomen in masa, cu radacini posibile intr-un Ev Mediu extrem de zbuciumat (vezi Shakespeare…), bantuit de molime, foamete, razboaie sau persecutii religioase paroxistice: or fi fost si alte cauze care provocau atfel de exoduri continuie in cautarea supravietuirii, cum de pilda Cruciadele…
Important este insa prezentul, cu un alt tip de hoinareala; nu fotbalul ii caracterizeaza pe britanici, cum ar crede unii, ci drumomania: pe jos, la pas sau alergang, cu bicicleta sau autocarul, cu masina ori cu trenul englezul se simte bine la drum, pe camp, pe carari, in paduri, escaladand „muntisorii” de-o schioapa, echipati pana-n dinti, cu intreaga familie, cu prietenii, indeobste in grupuri; toti iubesc drumetiile, excursiile in beneficiul sanatatii, cunoasterii, educatiei si divertismentului in aer liber.
In casa gazdelor noastre existau sute de harti detaliate, pliante, brosuri, ghiduri turistice despre Marea Britanie si multe, multe alte tari, fiecare „iesire” in decor fiind minutios pregatita de intreaga familie, inclusiv copiii; in masina gazdei se afla, uzat de utilizare, un atlas amanuntit al tinuturilor inconjuratoare, chiar si cu inclinatia de grade a contrapantelor ce urmau a fi parcurse; in august, Mark, Jane si copiii au plecat in Nordul Frantei cu masina, dar si cu 4 biciclete pentru hoinareala; fireste, vor si alerga pe coclauri.
In Anglia, inca din Evul Mediu opera o „lege nescrisa a cararilor” care traversau proprietatile: oricine, oricand, oriunde putea strabate campurile private fara restrictii, fireste pe carari batute; am facut si noi o zi intreaga, pe jos; si n-am fost singurii, intr-o sambata: punct terminus, un munte minuscul, animat de drumeti; printre ei erau si femei purtandu-si bebelusii intr-un fel de rucsac atarnat in fata; erau si multe femei in varsta.
De altfel acestea sunt pretutindeni: speranta lor de viata – peste 80 de ani! Parcurile, orasele, autobuzele, strada, magazinele, pietele, aeroporturile sunt ticsite de femei in varsta, ingrijite, cu parul alb, dinamice, zambitoare. Toate umbla, se plimba dintr-un orasel in altul; in Marea Britanie exista o populatie imbatranita, longeviva, de vaduve, asa cum exista si o generatie tanara de supraponderali aflata, si ea, in aceeasi miscare continua numita hoinareala.
Fixarea in fotoliu, in fata televizorului este nociva; englezul dispretuieste politica, nu-si pierde vremea cu malverastiunile acesteia. Si chiar de-ar avea Basescu lui, ceea ce ar fi o imposibilitate, nu s-ar lasa intoxicat de hatarurile sale de client al birturilor bucurestene.
Ovidiu GENARU
